Albigenzii

După cum spuneam, pe la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul celui de al Xl-lea, au venit nişte misionari bulgari în Italia de sus, apoi au coborât până în Calabria. Alţii s-au

îndreptat spre Franţa, în Flandra şi pe malurile Rinului. Însă în nord-vestul Franţei mai cu seamă şi-au dobândit ei mai mulţi partizani. Lăcomia şi stricăciunea clerului, care atrăseseră asupra sa dispreţul şi ura poporului, au fost o cauză a succesului lor, şi cum nobilii nu se plecau decât cu dezgust înaintea cerinţelor şi pretenţiilor stăpânirii preoţilor, aşa-zişii sectanţi căpătau şi de la ei un sprijin.

Li se dădea, sau ei înşişi îşi dădeau numele de „Cathari", de la un cuvânt grecesc care vrea să spună „curaţi". Ei se păzeau de biserica romană şi de ceremoniile ei, îi tăgăduiau autoritatea, îmbrăţişau învăţătura limpede a apostolilor şi lepădau învăţăturile tainelor, purgatoriului, liturghiei etc. Unii dintre mai-marii lor, cărora li se dădea numele de oameni buni, se pare să fi avut şi anumite erezii manicheene; însă ei nu pot fi cunoscuţi decât numai prin scrierile vrăjmaşilor lor. Ceea ce se ştie limpede este că viaţa lor serioasă şi curată se deosebea izbitor de cea a preoţilor şi călugărilor şi le dădea o mare trecere în faţa poporului. Nu ne putem îndoi că printre Cathari s-ar fi aflat şi adevăraţi copii ai lui Dumnezeu care şi-au jertfit însăşi viaţa pentru credinţă. De altfel am văzut că ucenicii lui Valdo, cei risipiţi, care au venit printre ei, le-au adus lumina care a lucrat la limpezirea credinţei lor. Fiindcă aceşti Cathari erau mai numeroşi în oraşul Alby şi ţinutul învecinat li s-a dat numele de Albigenzi.

Înainte de a ne ocupa mai de aproape de Albigenzi, vom spune ceva despre doi oameni deosebiţi care în cea dintâi jumătate a secolului al Xll-lea s-au împotrivit bisericii catolice şi au venit să predice în provinciile de miazăzi ale Franţei: erau Petru de Bruys şi Henri de Lausanne.

Cel dintâi era un preot care, fiind luminat de Scriptură, fără îndoială, a început către anul 1110 a se ridica împotriva corupţiei bisericii dominante şi împotriva păcatelor clerului. Lucrarea lui s-a desfăşurat mai ales în Provence şi în Languedoc. El a putut, lucru cu totul izbitor, să predice fără să fie pedepsit, timp de 20 de ani. Vrăjmaşul n-a putut să oprească pe acest martor curajos, până ce el şi-a sfârşit mărturia. Petru de Bruys spunea că botezul copiilor nu-i mântuieşte; el tăgăduia vrednicia faptelor bune pentru mântuire şi condamna transubstanţierea, rugăciunile pentru morţi, invocarea sfinţilor şi celibatul preoţilor. Condamna întâietatea Romei şi organizaţia bisericească. „Credincioşii", spunea el, „alcătuiesc Biserica." El predica pocăinţa şi schimbarea vieţii, mai cu seamă a preoţilor şi a călugărilor. Însă râvna lui Petru din Bruys l-a dus prea departe. Ar fi vrut să dărâme bisericile şi să ardă crucile şi uneltele unei închinări idoleşti. A şi început să execute ce îndemnase să se facă şi la Saint-Gilles, în Languedoc, a ars câteva cruci care purtau chipul lui Hristos [Scene asemănătoare s-au întâmplat în felurite cazuri în cele dintâi timpuri ale Reformei]. Era prea mult; mulţimea, instigată de preoţi, l-a prins, şi a fost târât pe un rug şi ars de viu. Aceasta era în anul 1130. Însă învăţăturile pe care le răspândise nu puteau fi nimicite tot aşa de uşor. Lăsase ucenici, numiţi după el, Petrobusieni, pe care flăcările rugului său i-au încurajat şi mai mult. Ei au continuat să dezvăluie cu şi mai multă tărie ticăloşiile bisericii şi ale clerului.

Henri din Lausanne a fost imul dintre aceşti curajoşi predicatori despre care vom vorbi. Fusese călugăr la mănăstirea Cluny. În singurătatea mănăstirii se ocupase mult cu citirea Noului Testament şi Cuvântul fără greş al lui Dumnezeu îi descoperise adevărata fiinţă a creştinismului. De atunci ardea de dorinţa să ducă la cunoştinţa altora adevărul aşa cum îl scosese el din dumnezeiescul izvor. A început să predice. Prezentarea adevărului curat a dat greutate şi putere cuvântului său. Înalt, mergând desculţ, dispreţuind persoana lui, înzestrat cu glas puternic, aruncând asupra ascultătorilor săi priviri pline de foc; pe deasupra, însoţit pretutindeni pe unde mergea de un mare renume pentru ştiinţa şi sfinţenia sa, toate acestea câştigau atenţia mulţimii, în timp ce darul fermecător al vorbirii lui, cuvintele lui adânci, înfăţişarea lui atât de neobişnuită, făceau pe preoţi să fie cuprinşi de frică şi totodată atrăgeau şi încuviinţarea poporului. În duhul lui Ioan Botezătorul, chema sufletele la pocăinţă, îndemna poporul să se întoarcă la Domnul. Totodată arăta păcatele clerului. Aceasta aducea de la sine împotrivirea şi ura preoţilor şi a călugărilor, însă mulţimea era cu atât mai mult atrasă spre el. Oamenii din clasele de jos, ca şi principii orăşeni, cu toţii se lăsau îndemnaţi de el şi îl urmau ca pe conducătorul lor sufletesc.

Pe cât cunoaştem, lucrarea şi-a început-o în Lausanne şi de aici îi vine renumele. A predicat de asemenea pocăinţa în regiunea Leman, apoi a plecat în Franţa, la Mans, către anul 1116. Mai întâi a trimis două solii lui Hildebert, episcopul acestui oraş, care l-a primit bine. Henric a fost şi mai bine primit de popor. După cum spuneam, el chema pe oameni la pocăinţă şi, ca şi Petru de Bruys, tăgăduia puterea faptelor bune pentru mântuire, se ridica împotriva superstiţiilor romane şi întâietăţii papei. În curând, spune un scriitor, urmarea predicii sale a fost că oamenii, ca înlănţuiţi de fiinţa lui, s-au umplut de dispreţ şi de ură împotriva înaltului cler, până acolo că nu mai voiau să aibă vreo legătură cu el. Ei nu mai ascultau de autorităţile bisericii romane, şi chiar preoţii s-au văzut a fi cauza dispreţului din partea populaţiei şi au trebuit să alerge la ocrotirea puterilor judecătoreşti. Acest fapt era un rău, desigur, şi ne place să gândim că Henri nu încuviinţa asemenea abuzuri. Episcopul Hildebert plecase la Roma; la întoarcerea sa, poporul din Mans nu a mai vrut să primească binecuvântarea sa. Când Hildebert a aflat de marea influenţă pe care o avea Henri în dioceza lui asupra tinerilor preoţi şi asupra mulţimii, în loc de a se ridica împotrivă-i, se mulţumi să-i arate un alt câmp de lucru. În felul acesta, episcopul s-a purtat ca un om priceput şi Dumnezeu S-a folosit de el, pentru ca servitorul Său să ducă lumina şi în alte ţinuturi.

Henri a plecat liniştit şi s-a dus să întâlnească pe Petre din Bruys în Provence. Acolo şi-a dus mai departe lucrarea împotriva abuzurilor şi ereziilor Romei şi mai deschis şi mai hotărât, atrăgându-şi astfel toată vrăjmăşia clerului. Moartea lui Petru de Bruys nu i-a domolit râvna. Dumnezeu i-a mai dăruit câţiva ani, în care timp a putut să-şi continuie, fără piedică, lucrarea, însă, în cele din urmă, episcopul de Arles a pus să-l prindă, iar sinodul din Pisa, în anul 1134, l-a condamnat să fie închis ca eretic. Totuşi, puţin după aceea, a fost eliberat, cu condiţia să se ducă în altă provincie. Henri a plecat în Languedoc şi acolo predicile sale au făcut o lucrare atât de puternică încât pretutindeni pe unde mergea, bisericile se goleau, preoţii erau părăsiţi şi chiar dispreţuiţi.

Ca să nimicească această lucrare, papa Eugeniu al IlI-lea, în 1147, a trimis la Toulouse pe un aşa-zis legat papal. Acesta, simţindu-şi toată greutatea misiunii, a cerut sfântului Bernard de Clairvaux să-l însoţească. Venerabilul stareţ a primit şi a vestit printr-o scrisoare venirea sa şi scopul pentru care venea: „Bisericile," spunea el, „sunt părăsite; poporul este fără preoţi; preoţii sunt fără cinste şi creştinii fără Hristos. Bisericile nu mai sunt cinstite ca nişte locaşuri sfinte; tainele nu mai sunt ţinute. Oamenii mor în păcatele lor, fără pocăinţă şi fără împărtăşanie, iar sufletele, fără să fie pregătite, se duc în faţa înfricoşatului tribunal. Nu se botează copiii şi aşa sunt lipsiţi de mântuire." Se vede din aceste cuvinte cât de mult înaintaseră învăţăturile împotriva catolicismului şi totodată cât de robit era sfântul Bernard, papalităţii, ale cărei păcate îi erau cunoscute. A străbătut ţinuturile tulburate de erezie, aşa cum spuneau el şi preoţii; a făcut, cum se pretinde, minuni şi a curăţit bisericile, ca murdărite de erezie. Poporul, credul şi câştigat de vorbirea lui, îl admira şi un mare număr dintre ei s-au întors în bisericile părăsite. Astfel, venind la Alby, unde ucenicii Catharilor erau cei mai numeroşi, predică în biserica principală în faţa unei mari mulţimi. După predica sa meşteşugită, a spus: „Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă la biserică; şi pentru a şti care sunt aceia care se pocăiesc, să ridice mâinile spre cer." Cu toţii şi-au ridicat mâna dreaptă spre cer. Aşa s-a întâmplat şi la Toulouse. Însă, acolo numai ţesătorii şi căpeteniile oraşului erau legaţi de învăţătura Catharilor; mulţimea era străină de ea. S-a dat o hotărâre împotriva „ereticilor", iar seniorii au promis că o vor executa. În ce priveşte pe Henri, el a trebuit să fugă. Urmărit din loc în loc, a fost în cele din urmă prins şi încarcerat în temniţele arhiepiscopului din Toulouse. În anul 1148, moartea l-a scăpat de prigonitorii săi şi l-a dus în odihna veşnică.

Influenţa produsă prin râvna şi darul vorbirii lui Bernard de Clairvaux a fost de scurtă durată. Învăţăturile Catharilor au ieşit biruitoare, curăţiţi încă şi mai mult după cum spuneam, prin lucrarea Vaudezilor din Lyon; izgoniţi prin persecuţie, ei aduceau Scripturile cu ei. Pentru a lovi în această mişcare, s-a convocat în 1165 o conferinţă prin episcopul din Alby. Au fost chemaţi la ea şi câţiva „oameni buni" sau căpetenii ale Catha- rilor. După ce au fost interogaţi, au fost declaraţi eretici, dar n-au îndrăznit să hotărască nimic împotriva lor. Unul dintre ei a dat o mărturie deosebită despre credinţa lor. După ce a spus cu îndrăzneală că este gata să dovedească, cu Noul Testament, că preoţii, vrăjmaşii lor, în loc să fie buni păstori, nu erau decât nişte simbriaşi pentru plată, a adăugat: „Ascultaţi, oameni buni, ascultaţi această mărturie de credinţă. Credem într-un singur Dumnezeu, în Fiul Său Isus Hristos, în părtăşia Sfântului Duh prin Apostoli, în înviere, în nevoia botezului si în euharistie (cină)."

Papa Inocenţiu al IlI-lea (de la 1198 până la 1216), om plin de energie, a hotărât să termine cu această „erezie", care mereu renăştea şi se întindea tot mai mult. Trimise mai întâi în Languedoc ca delegaţi pe inchizitorul Rainerio Sacchoni şi pe un altul. Scopul lor era de a converti pe Cathari. Doisprezece stareţi, din Cîteaux [Cîteaux este un oraş de pe Coasta de Aur, lângă care era o mănăstire de călugări numiţi cistercieni, după numele latin al oraşului Cistercium. Acest ordin de călugări s-a întins foarte mult în evul mediu] îl însoţeau. Papa a însărcinat după aceea pe alţi doi trimişi (legaţi) papali, unul dintre ei fiind Petre din Castelnau, de a duce mai departe această lucrare. Diego, episcop de Ossuna şi Dominic (întemeietorul ordinului Dominicanilor şi al inchiziţiei) s-au unit cu ei. Dominic, văzând că străduinţele sale şi ale tovarăşilor săi erau fără rod, i-a sfătuit să umble cu picioarele goale, îmbrăcaţi sărăcăcios, fără bani, imitând în totul partea din afară pe „desăvârşiţi" sau căpeteniile Catharilor. Ei se furişau astfel pe lângă aşa-zişii eretici, şi tot căutând să-i atragă în biserica romană, se informau cu privire la credinţa lor şi la tot ce ar fi putut mai târziu să folosească drept armă împotriva lor. Încercările lor însă au rămas fără urmare şi papa a văzut că trebuia să ia alte măsuri şi să folosească alte arme.

Albigenzii, încrezându-se în intenţiile de pace ale papei, au cerut o conferinţă publică. Ca să câştige timp, papa a fost de acord. Episcopii şi călugării au primit dezbaterea şi conferinţa s-a întrunit la Montreal, lângă Cascassonne. Au fost numiţi drept judecători (arbitri) din amândouă părţile. Albigenzii au numit pe unul dintre diaconii lor, pe Amaud Hot, pentru a sprijini credinţa lor cu Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta a început să dovedească:

1. că liturghia şi transubstanţierea erau născociri omeneşti, şi nu rânduieli ale lui Isus Hristos şi ale apostolilor;

2. că biserica romană nu era mireasa lui Hristos, ci mai degrabă o biserică a tulburărilor, îmbătată de sângele martirilor;

3. că poliţia bisericii romane nu era nici bună, nici sfântă, nici stabilită de Domnul Isus.

Se vede cu câtă îndrăzneală se prezentau Albigenzii înaintea vrăjmaşilor lor şi câtă încredere aveau în adevărurile învăţăturii lor, pe care le sprijineau. Conferinţa a durat patru zile. Amaud Hot a atras admiraţia celor de faţă prin darul vorbirii lui. În ce priveşte pe preoţi, ei n-au putut să-şi dovedească lucrurile pe care le susţineau, nici prin Isus Hristos, nici prin apostoli. Chestiunea de seamă care a fost dezbătută era aceea a euharis- tiei. Arnaud a dovedit uşor că: „potrivit învăţăturii transubstanţierii, pâinea nu mai este, fiindcă s-a schimbat în trupul lui Hristos. Împărtăşania deci se face fără pâine şi ca urmare nu este cina Domnului, pentru că la ea este şi pâine. Preotul frânge trupul, atâta timp cât ostia s-a transformat în trupul lui Hristos; prin urmare nu frânge pâinea şi, astfel, nu face ceea ce făceau Isus Hristos şi Pavel." Trimişii, episcopii, preoţi şi călugării, plini de ruşine şi de necaz, nu au mai voit să asculte şi s-au retras.

În acest timp papa trimisese în toată Europa predicatori însărcinaţi să vestească o cruciadă pentru a nimici erezia din sudul Franţei. „Vă îndemnăm," spuneau aceştia, „să vă străduiţi să distrugeţi ticăloasa erezie a Albigenzilor şi să vă purtaţi cu mai multă asprime decât chiar cu Sarasinii. Urmăriţi-i cu mână tare, luaţi-le pământurile şi averile; izgoniţi-i şi puneţi catolici în locul lor." Celor care se angajau să ia armele împotriva „ereticilor" timp de 40 de zile, li se promită iertarea tuturor păcatelor precum şi raiul. După cum vom vedea, această predică a sângelui a fost ascultată.

Toulouse şi districtul lui era unul din centrele de seamă ale Albigenzilor şi aveau pe atunci, ca senior, pe Raymond, al şaselea conte de Toulouse. Acesta era un principe înţelept, paşnic şi de omenie şi, cu toate că era catolic şi părându-i rău că Albigenzii nu făceau parte din biserica romană, el îi îngăduia şi-i ocrotea, văzând în ei supuşi cinstiţi, credincioşi, care îşi vedeau de treburi cu hărnicie şi contribuiau la prosperitatea ţinutului. În 1207, papa i-a trimis pe un om al său, pe Petru din Castelnau, spre a-l soma să nimicească prin foc şi sabie pe supuşii săi eretici, dacă nu voiau să se lepede de ereziile lor şi să se întoarcă în sânul bisericii. De două ori Raymond nu s-a supus şi de două ori a fost excomunicat prin trimisul apostolic, iar ţinutul lui a fost pus sub interdicţie. Papa a încuviinţat faptele trimisului său şi a scris lui Raymond o scrisoare din care reieşea toată îngâmfarea şi dârzenia aceluia care se numea slujitorul slujitorilor lui Hristos, dar care totodată a fost şi cel dintâi care s-a intitulat: „Locţiitorul (vicarul) lui Dumnezeu pe pământ". „Om mai rău decât ciuma" spunea el; „tiran, ambiţios, crud şi îngrozitor! câtă îngâmfare ţi-a copleşit inima şi cât de mare îţi este nebunia, că tulburi pacea aproapelui tău şi înfrunţi sfintele porunci ale lui Dumnezeu, ocrotind pe vrăjmaşii credinţei! Dacă nu te temi de flăcările veşnice, trebuie să te temi de pedepsele temporare pe care le-ai meritat pentru atâtea rele! În adevăr, biserica nu poate fi în pace cu căpetenia vagabonzilor şi tâlharilor, cu instigatorul ereticilor, dispreţuitorul sfintelor porunci, prietenul jidovilor şi vameşilor, vrăjmaşul preoţilor, prigonitorul lui Isus Hristos şi al bisericii Lui. Braţul Domnului are să fie întins împotriva ta până când vei fi făcut ţărână. În adevăr, El o să te facă să simţi cât este de greu să scapi de mânia ce ai îngrămădit-o asupra capului tău."

Împotriva cui şi pentru ce arunca papa ameninţări atât de groaznice? Împotriva unui principe care nu voia să servească de călău preoţilor şi să verse sângele nevinovat al credincioşilor şi harnicilor săi supuşi. Şi totuşi era tot atât de mare puterea şi autoritatea acestei căpetenii a creştinătăţii cât şi teama ce o insuflau anatemele, încât Raymond s-a plecat în faţa voinţei lui. El a iscălit un act prin care se angaja să distrugă pe toţi ereticii care erau sub stăpânirea sa. Însă nu grăbi persecuţia şi arătă şovăire. Trimisul apostolic a aflat şi, arzând de mânie, izbucni în cuvinte violente împotriva contelui, numindu-l fricos şi călcător de jurământ, excomunicându-l din nou. În faţa acestei obrăznicii, nu-i de mirare că Raymond, adânc rănit, s-a lăsat stăpânit de mânie! Într-un moment de plâns, se zice că ar fi strigat: „Petre de Castelnau îşi va plăti cu viaţa neruşinarea." Oricum, unul din calaverii săi, gelos de onoarea seniorului său, s-a dus la trimisul apostolic să-l mustre pentru purtarea sa faţă de Raymond. Cum trimisul îi răspunse cu aceeaşi trufie, cavalerul mâniat îl străpunse cu pumnalul, rănindu-l mortal.

Omorul lui Petre de Castelnau a dat lui Inocenţiu al IlI-lea ocazia potrivită spre a-l face pe contele Raymond să simtă greutatea mâniei sale. Petre de Castelnau a fost cinstit ca un martir. Raymond a fost declarat vinovat de a fi fost întâiul făptaş al crimei şi izgonit din biserică. Credincioşii au fost somaţi să vină spre a ajuta la nimicirea lui şi s-a început o cruciadă împotriva Albigenzilor. „Sculaţi! soldaţi ai lui Hristos," scrise Inocenţiu al IlI-lea lui Filip August, regele Franţei: „Scoală, rege preacreştin, ascultă strigătul de sânge! Ajută-ne să ne răzbunăm pe aceşti răufăcători! Sculaţi! nobili şi cavaleri ai Franţei! Bogatele câmpii din nord vor fi preţul victoriei voastre!" Predicarea cruciadei a fost încredinţată cistercinilor sub direcţia fanaticului lor abate, Arnoult, „om," scrie un istoric, „a cărui inimă era închisă în întretăita platoşe a: trufiei, cruzimii şi superstiţiei." Dominic, întemeietorul inchiziţiei, i-a fost tovarăşul. Toate indulgenţele promise celor care luau crucea [Cei care se angajau în aceste expediţii aveau cusut pe umărul drept o cruce roşie.] pentru dezrobirea sfântului mormânt, au fost asigurate celor care luau parte la cruciada împotriva lui Raymond şi a Albigenzilor. Preoţii ştiau să facă să fie preţuit acest prilej lesnicios pentru iertarea tuturor păcatelor şi dăruirea vieţii veşnice.

La chemarea papei s-a strâns o armată de 300.000 de oameni, la graniţele nefericitelor provinicii pe care le guverna Raymond şi alţi seniori. Se formaseră trei corpuri de armată. În fruntea fiecăruia se afla un arhiepiscop, un episcop şi un stareţ. Comanda supremă a fost încredinţată renumitului Simon de Montfort, un om viteaz, dar ambiţios, lacom de avere şi de mărire şi cu totul devotat papei şi bisericii lui.

Raymond, nefiind în stare să se împotrivească unor puteri aşa de temut, se supuse pretenţiilor papei. Acesta i-a promis că îi ridică interdicţia, cu anumite condiţii. Raymond trebuia să se spele de orice părtăşie la omorul lui Castelnau; să predea şapte din cele mai bune castele ale sale, ca dovadă de realitatea pocăinţei lui; să facă penitenţă (dovadă de pocăinţă) publică pentru greşelile trecute şi în sfârşit să se alăture cruciaţilor împotriva propriilor săi supuşi şi mai cu seamă împotriva nepotului său Roger, conte de Beziers.

Raymond s-a plâns împotriva asprimii acestor condiţii, dar în zadar; ele trebuiau executate cuvânt cu cuvânt. A făcut dovada pocăinţei în public. A primit iertarea în biserica sfântului Egidius, în faţa a trei arhiepiscopi şi a 19 episcopi. După aceea a fost condus la catedrala unde fusese înmormântat Petre de Castelnau. Cu spatele gol, cu o funie în jurul gâtului, ale cărei capete erau ţinute de doi episcopi, a sosit la uşa bisericii şi acolo a trebuit să jure pe ostie că se va supune sfintei biserici romane. Apoi a îngenuncheat pe mormântul lui Castelnau, iar pe umerii lui goi au căzut lovituri de bici cu atâta putere, încât l-au adus într-o astfel de stare că după ce a putut să scape de călăii săi şi de ochii mulţimii care privea umilinţa de necrezut a suveranului ei, a trebuit să iasă printr-o uşă din dos. Aceasta era blândeţea bisericii romane, mama sfântă, cum se numea ea. Îi mai rămânea lui Raymond să împlinească partea cea mai dureroasă a pocăinţei lui, aceea de a lua armele împotriva supuşilor lui şi împotriva nepotului său.

Armata cruciaţilor după aceea s-a şi pus în mişcare, instigată de preoţii şi călugării fanatici. „înainte", spuneau aceştia, „omorâţi pe eretici; pustiiţi totul; nu cruţaţi nimic. Măsura nelegiuirii lor s-a umplut, iar binecuvântarea bisericii este peste voi." Armata a-a aruncat cu un şuvoi de munte peste câmpiile roditoare ale Languedocului şi a trecut totul prin foc şi sabie, pustiind, dărâmând şi ucigând sau arzând pe locuitorii fără apărare.

Roger, conte de Beziers, nepotul lui Ravmond, a hotărât să ocrotească pe supuşii săi de furia cruciaţilor. Cele două cetăţi întărite ale sale erau Beziers şi Carcassonne. Îndată s-au şi ivit sub zidurile primei cetăţi întărite ale sale, acei care se numeau „apărătorii crucii, preoţii Domnului". Raymond rămăsese numai câteva zile cu ei; plecase la Roma să se smerească în faţa papei. Roger s-a dus apoi la legatul papei, spunându-i că erau în cetate mai mulţi locuitori credincioşi credinţei catolice şi care îl rugau să nu nimicească pe nevinovaţi împreună cu cei vinovaţi. I s-a răspuns că pentru a scăpa oraşul, Abigenzii trebuie să se lepede de credinţa lor şi să promită că se vor supune bisericii romane.

Acest răspuns a fost adus la cunoştinţa locuitorilor şi Albigenzii au fost îndemnaţi stăruitor să primească condiţiile papei; astfel ar scăpa şi ei şi catolicii. Pentru Albigenzi situaţia era foarte grea, însă ei au declarat concetăţenilor lor că nu pot să se lepede de credinţa lor şi că aleg să moară. Ei au lăsat catolicilor şi lui Roger de a găsi cum vor putea, condiţii mai bune pentru ei înşişi.

Văzând că nu vor putea clătina hotărârea Albigenzilor, catolicii au alergat la episcopul lor care era pe lângă legatul papal. Episcopul a rugat pe acesta să-i cruţe, arătându-i că au fost totdeauna credincioşi bisericii şi că nu trebuie să fie măcelăriţi împreună cu Albigenzii şi chiar aceştia ar putea fi câştigaţi prin bunătate. Răspunsul legatului a fost scurt şi sever: oraşul trebuie să se predea şi, dacă nu-şi mărturisesc toţi păcatele şi nu se întorc la biserică, toţi vor împărtăşi aceeaşi soartă. Albigenzii au stăruit în hotărârea lor de a nu-şi părăsi o credinţă care le dăruise împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Chiar locuitorii catolici, înţelegând că nu mai era nici o speranţă nici pentru ei, au declarat că vor mai degrabă să moară, decât să predea vrăjmaşului cetatea lor. Când legatul papal a auzit acest răspuns, a strigat înfuriat: „Să nu rămână piatră pe piatră din acest oraş: focul şi sabia să mănânce pe oameni, femei şi copii!"

După un asediu de scurtă durată, cetatea a trebuit să cadă predată şi ameninţarea lui Amoult a fost executată în chipul cel mai îngrozitor. I se poruncise cum să deosebească pe catolici de Albigenzi, ca să cruţe pe cei dintâi. „Omorâţi pe toţi," a răspuns el, „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai lui." Măcelul a început, fără deosebire de rang, de vârstă sau de sex. Chiar preoţii şi toţi catolicii, de recunoscut unii pe alţii după veşminte, nu au fost cruţaţi. Femeile şi copiii au fugit în biserică, socotind că vor găsi ajutor între aceste ziduri „sfinte", dar în zadar; mâna slujitorilor sfintei mame, biserica, i-a înjunghiat şi acolo. Nimeni n-a scăpat din cei 23.000 locuitori din Beziers; după aceea cetatea a fost dărâmată şi arsă.

Roger s-a retras în Cascassone, oraş mai întărit decât Beziers. Cruciaţii l-au urmărit acolo. Pretutindeni pe unde treceau, ţara rămânea pustie, pentru că, cuprinşi de groază, locuitorii de la ţară au fugit, părăsindu-şi case şi ogoare. Roger îşi strânsese locuitorii din Cascassonne; catolici şi Albigenzi, le-au spus de groaznicul măcel din Beziers care se desfăşurase fără deosebire de religie şi le-au arătat că cruciaţii, după o perdea religioasă, nu urmăreau decât jaful. S-a înflăcărat astfel curajul şi toţi s-au pregătit să-şi apere cetatea. Vrăjmaşii au dat mai multe asalturi, toate însă au fost respinse. Cruciaţii au suferit mari pierderi, fie în timpul luptelor, fie din pricina molimei pricinuită de căldura arzătoare, din lipsă de apă şi de aerul stricat de mulţimea cadavrelor rămase fără mormânt. Chiar şi foametea se simţea printre ei, din lipsă de alimente. Timpul de 40 de zile pentru care s-au angajat se sfârşea pentru mulţi dintre ei; au dobândit deci iertarea păcatelor şi mii dintre ei împreună cu conducătorii lor nemaivoind să rămână sub nici o condiţie, s-au întors la vetrele lor.

Legatul papal, speriat, văzând că cetatea nu va fi biruită aşa uşor cum credea, alergă la o şiretenie diavolească. Înduplecă pe un ofiţer să caute să atragă pe contele Roger afară din cetate, promiţând acestui ofiţer, pe lângă răsplătirile pământeşti, pe acelea care îi vor fi păstrate în cer, dacă va reuşi. Şi a şi reuşit uşor. Sub cuvântul înţelegerilor pentru pace şi cu promisiunea şi jurământul solemn că vor aduce înapoi pe Roger în cetate, teafăr şi nevătămat, acesta s-a dus la legatul papal împreună cu câţiva dintre cavaleri. Abia începuse să facă el câteva propuneri legatului şi să vorbească spre binele locuitorilor cetăţeii, că Arnoult se ridică şi spuse că locuitorii vor face cum le va plăcea, dar că Roger era prizonier. Zadarnic a protestat acesta împotriva unei astfel de perfidii; doar nu venise el încrezându-se într-un jurământ solemn? Amoult a răspuns că nu era obligat să-şi ţină jurământul faţă de un om care era necredincios lui Dumnezeu, într-o clipită Roger şi tovarăşii săi au fost înlănţuiţi şi curând se şi află că tânărul lor conte murise în închisoare, cu multe bănuieli că ar fi fost otrăvit.

Locuitorii din Carcassonne, aflând de soarta tânărului şi curajosului lor conducător, au pierdut orice curaj de a-şi mai apăra cetatea. A scăpa părea imposibil, fiindcă vrăjmaşii îi înconjurau din toate părţile. Îi cuprinsese deznădejdea, când s-a răspândit vestea în cetate că unii dintre cei mai bătrâni locuitori îşi aduceau aminte că într-o parte a oraşului se deschidea o trecătoare sub pământ care ducea la castelul din Cabert, la o depărtare de vreo trei leghe, însă nimeni nu-i cunoştea intrarea. Afară de cei care apărau zidurile, cu toţii au început s-o caute cu grijă. După amiază, în sfârşit, s-a auzit repetându-se: „Intrarea s-a găsit"; îndată s-au şi făcut pregătirile exodului; s-au strâns alimente pentru mai multe zile; în afară de câteva lucruri pe care le puteau lua cu ei, totul trebuia să fie lăsat. Aceasta însă făcea mult mai mult decât a cădea în mâinile ucigaşilor fără milă. Putem fi siguri că multe mulţumiri s-au înălţat către Dumnezeu pentru această portiţă de scăpare, şi că multe rugăciuni I s-au adus pentru ca încercarea lor să fie încununată de succes.

Totuşi, lucrul era foarte dureros. „Ce înfăţişare tristă şi jalnică," spune istoricul lor, „ce de suspine însoţeau această despărţire, ce de lacrimi şi bocete, în timp ce ei înaintau cu speranţa nesigură de a-şi scăpa viaţa, fugind, părinţii ducând pe copilaşi, iar cei mai în putere sprijinind pe bătrânii gârboviţi, şi mai ales cât de sfâşietor era să auzi vaietele femeilor!"

Dumnezeu i-a ocrotit; în ziua următoare au ajuns teferi şi nevătămaţi la castel, de unde s-au împrăştiat care încotro, pretutindeni unde Dumnezeu le-a deschis o uşă de scăpare. Dimineaţa, armata care asediase cetatea a fost mirată că nu era nici un zgomot în cetate. Cu toţii se temeau de vreun vicleşug al celor din cetate, dar pe când se urcau pe ziduri, deodată s-a auzit un strigăt: „Albigenzii au fugit!" Prada, din porunca legatului apostolic, se împărţea între cruciaţi, iar preoţii s-au răzbunat de fuga Albigenzilor, arzând 400 de locuitori care au căzut prizonieri.

Simon de Monfort cu armata sa a continuat să înainteze în cuprinsul ţării. A asediat castelul Minerva, lângă Saint-Pons. Se spunea despre acest loc, că de 30 de ani nici o liturghie nu mai fusese rostită aici, dovadă a pătrunderii învăţăturilor vaudeze. Raymond, conte de Termes, apără locul, dar lipsa de apă l-a silit să se predea. A trimis hotărârea să lase cu viaţă pe catolici şi pe cei care se întorceau la catolicism. Cavalerii s-au plâns, spunând că ei au venit să urmărească pe eretici şi să-i omoare, nu să-i ierte. Trimisul papal îi înduplecă, spunându-le: „Îi cunosc eu; nici imul nu se va întoarce la catolicism." Într-adevăr, Raymond fiind îndemnat să se întoarcă la credinţa catolică, nu a voit şi a fost aruncat în închisoare, unde a şi murit. Soţia sa, sora, fiica şi alte femei de neam ales au respins străduinţele lor spre a le duce la catolicism şi au fost arse laolaltă. Rămâneau locuitorii. Somaţi să recunoască pe papa şi biserica romană, au strigat într-un glas cu toţii: „Nu vrem să ne lepădăm de credinţa noastră, ci o lepădăm pe a voastră. Voi lucraţi pentru pierzare; nici moartea, nici viaţa nu ne vor face să ne părăsim credinţa." La acest răspuns, contele Simon şi legatul papal au aprins un foc uriaş în care au fost aruncaţi 130 de bărbaţi şi femei. Un istoric care povesteşte faptul acesta spune că: „minunat lucru era să-i fi văzut cu câtă bucurie se urcau pe rug ca nişte bravi martiri ai lui Isus Hristos."

În multe alte locuri, Albigenzii au arătat tăria încrederii lor, în timp ce Montfort, armata lui şi preoţii desfăşurau împotriva lor cele mai mari cruzimi. Nu vom mai urmări această înşiruire de ucideri şi de măcel. De ajuns să spunem că Montfort, asediind oraşul Toulouse, şi-a ispăşit aici cruzimile, fiind lovit de o piatră azvârlită de o maşină, şi a murit. Dar faptul acesta n-a potolit persecuţia împotriva Albigenzilor. Inchizitorii şi-au desăvârşit lucrarea de nimicire. Au pierit, se spune, un milion de credincioşi jertfiţi, în provinciile de miazăzi ale Franţei. Un mare număr de Albigenzi au fugit prin păduri şi în munţi; alţii au trecut prin văile Alpilor în Italia şi în Lombardia. Şi astfel şi-a aşezat Roma dominaţia ei, peste trupurile fără viaţă ale celor care au ales mai degrabă să moară decât să se lepede de credinţa lor.