Petre Valdo

Petre Valdo era un negustor bogat din oraşul Lyon (Franţa) şi a trăit în a doua jumătate a secolului al Xll-lea. Am istorisit în ce fel ajunsese Evanghelia, în secolul al Xll-lea, până în acest oraş mare şi ce crudă persecuţie au avut credincioşii de suferit acolo. După aceea, biserica din Lyon căzuse în erezie şi superstiţie, ca şi cealaltă creştinătate, totuşi se mai păstraseră anumite urme evanghelice, datorită râvnei şi credincioşiei câtorva epis- copi care fuseseră în fruntea ei.

În timpul în care trăia Valdo, poporul era cu totul neştiutor de carte, iar nobilii, chiar cei mai strălucitori cavaleri, adesea nu ştiau nici să citească nici să scrie. Împreună cu clerul, negustorii se deosebeau de ceilalţi, nevoile negustoriei le cereau anumite cunoştinţe. Petre Valdo prin urmare era ceva mai răsărit în această privinţă; mai mult decât atât, era inteligent, cu purtări alese, om evlavios, binefăcător şi cinstit faţă de toţi. Căzând în mânile lui câteva scrieri ale părinţilor Bisericii, a rămas uimit cât de mult s-a depărtat biserica romană de creştinismul de la început. Învăţătura transubsanţierii chiar pe atunci se strecurase în biserică, împreună cu adorarea moaştelor. Valdo n-a putut să nu vadă, într-una un lucru potrivnic bunului simţ, iar în cealaltă o idolatrie grosolană. Mai mult decât atât, el văzuse că părinţii se duceau mereu la Scriptură, citându-le spre a adeveri ceea ce spuneau, şi de pe atunci i se născuse o mare dorinţă de a le cunoaşte.

Până atunci nu s-ar putea spune că se trezise conştiinţa lui Valdo. Fără îndoială că şi el, ca orice bun catolic, se sprijinea pe faptele bune pentru a fi mântuit. Dar Dumnezeu i-a făcut o serioasă şi puternică chemare. Într-o seară, pe când se afla la masă cu câţiva prieteni, unul dintre ei deodată a căzut jos mort. N-ar putea să moară şi el tot aşa, deodată, ca să se prezinte înaintea lui Dumnezeu? Era el gata să întâlnească moartea? Ce-i trebuia pentru a fi mântuit? În groaza lui a întrebat pe duhovnicul său, care i-a spus că cel mai bun mjloc pentru a-şi asigura mântuirea era de a face ceea ce Domnul spusese tânărului bogat: „Vinde tot ce ai şi dă la săraci." Valdo nu şovăi. Dădu soţiei şi fiicei sale ceea ce le era de trebuinţă, a plătit unde era nevoie, iar ce-i mai rămăsese a împărţit. Era aceasta adevăratul remediu care potoleşte conştiinţa şi dă pace sufletului? Nu, desigur! Valdo simţea acest lucru şi a căutat în Scriptură răspuns la nevoile sufletului său. Însă în timpul acela în Europa Apuseană Biblia nu fusese tradusă în limba poporului. Nu se găsea decât traducerea latină numită Vulgata, care fusese de ajuns cât timp limba latină fusese vorbită; Valdo însă n-a deznădăjduit. Ajutat de doi preoţi, a tradus Biblia în limba vorbită şi din ea, din Cuvântul lui Dumnezeu, a aflat cum să găsească mântuirea: prin credinţa în Domnul Isus, mort pentru păcatele noastre şi înviat pentru îndreptăţirea noastră.

Găsind astfel pacea sufletului său, s-a simţit îndrumat să spună şi altora vestea bună a harului lui Dumnezeu. După cum spuneam, el şi-a împărţit averea la săraci, dar, hrănindu-le trupul, le vorbea şi despre bogăţiile nepieritoare ale lui Hristos. „Casa lui", spune un istoric, „a ajuns o şcoală înfloritoare şi ca un spital obştesc pentru a găzdui şi hrăni mai ales pe săracii care veneau din alte părţi spre a fi luminaţi."

Pe măsură ce Scripturile ajungeau tot mai aproape de Valdo, vedea tot mai limpede că ele condamnau multe lucruri pe care biserica romană le susţinea şi că avea altele despre care această biserică nici nu pomenea. Aşadar, îi rămâneau de făcut două lucruri: mai întâi să înveţe şi să răspândească ceea ce spune Scriptura; al doilea, să arate că orice nu se potriveşte cu ea este de înlăturat. Şi aceasta şi făcea în lămuririle ce le dădea celor ce veneau la el, sau, mai ales, mergând din casă în casă, pentru a vesti adevărul. Curând a căpătat un mare număr de ascultători. Pentru a răspândi adevărul pe care îl aflase, a făcut mai multe copii ale Scripturii şi, formând un anumit număr de ucenici, i-a trimis doi câte doi pentru a răspândi şi lămuri sfintele scrieri. Aceştia mergeau, deci, predicând Evanghelia pe drumurile şi prin pieţele publice, fiind ascultaţi cu luare aminte de mulţime şi câştigând suflete.

Dar nu se putea ca această mişcare să rămână ascunsă clerului, care nu stătea nepăsător, atâta timp cât Valdo şi ucenicii săi condamnau Roma, practicile şi ereziile preoţilor ei. Arhiepiscopul Lyonului le-a poruncit să nu se mai amestece în citirea şi învăţătura Bibliei, sub pedeapsa de a fi excomunicaţi şi urmăriţi ca eretici. Dar ei au răspuns prin Cuvântul Scripturii: „Domnul a zis: „Mergeţi şi învăţaţi pe toate neamurile" şi „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni." Arhiepiscopul a spus lui Valdo: „Dacă ai să mai înveţi încă, vei fi condamnat şi ars ca eretic." „Cum să tac când este vorba de mântuirea veşnică a oamenilor?", a răspuns cu îndrăzneală evlaviosul slujitor al Domnului Hristos. Arhiepiscopul, înfuriat, voia să pună mâna pe el şi să-l prindă, dar se temea de mulţime. De altfel, Valdo avea atâţia prieteni în Lyon, atât printre cei bogaţi, cât şi printre cei săraci, atâtea suflete care au fost aduse la Mântuitorul cu ajutorul său, încât a putut să rămână ascuns în acel oraş timp de trei ani, învăţând, încurajând şi întâlnind pe credincioşi mai departe.

Papa Alexandru al Ill-lea a aflat ce se petrecea la Lyon. El a excomunicat pe Valdo şi a poruncit episcopului să lucreze cu cea mai mare asprime împotriva lui şi a ucenicilor săi. Valdo s-a văzut silit să părăsească Lyonul cu un anumit număr de ucenici, bărbaţi şi femei, ca să scape de prigoniri. În mâna lui Dumnezeu, faptul acesta a fost un mijloc ca să întindă şi mai departe Evanghelia şi învăţăturile Scripturii, în toate ţinuturile pe unde umblau aceşti fugari numiţi „săracii din Lyon". Astfel ei au luat parte la luminarea numeroaselor şi măruntelor adunări (comunităţi) care nu primeau ereziile Romei, dar care nici ele nu erau pe deplin curate în credinţă. Acestea erau multe şi unite între ele, pentru că se spunea că unii dintre membrii lor puteau călători din sudul Italiei până în nordul Germaniei, poposind în fiecare seară la câte un frate. În unele ţinuturi, ca în împrejurimile Trevei, aveau şcoli publice mai numeroase decât cele catolice şi ele îşi începeau strângerile laolaltă la sunetul clopotelor. Însă persecuţiile aduse cu înverşunată stăruinţă şi cu multă cruzime de către inchiziţie şi cler, au dat gata, în cele din urmă, pe aceşti creştini care nu voiau să se supună Romei; şi numai cei de prin văile Piemontului au supravieţuit, în ciuda eforturilor vrăjmaşilor lor, şi acolo au îndurat cele mai groaznice persecuţii, aşa după cum vom avea prilejul să vedem.

Dar să ne întoarcem la Valdo; el cu un mare număr din ai săi s-a dus mai întâi în Dauphine, în văile Freissimiere, Vallouise şi Valcluson, unde se aflau vechi comunităţi creştine. De acolo mulţi au trecut în văile Piemontului, unde au întâlnit pe vechii Vaudezi, cărora le-au adus Biblia în traducerea lor. Persecuţia a silit pe Valdo să fugă iarăşi; s-a dus în Picardía, apoi în Germania şi în sfârşit în Boemia, mereu ocupat în lucrarea Domnului. În acest loc din urmă îşi sfârşi zilele în pace.

În ce priveşte pe ucenicii lui Valdo, confundaţi sub numele de Vaudezi, care dinainte se numeau astfel, nu se desprinseseră, ca şi mai-marele lor, de biserică. Ei cerea să fie autorizaţi să predice. De la sine înţeles, Roma nu putea să le dea voie. „Dacă o facem", spunea într-un sinod un prelat, „noi vom fi izgoniţi." Totuşi ei au vestit mai departe Evanghelia şi au fost excomunicaţi. Mulţi s-au împrăştiat în Provence şi în Spania, unde la început au avut oarecare succes, dar sub domnia lui Alphons al II-lea, regele Aragonului, din cauza instigaţiei clerului au fost persecutaţi şi izgoniţi.

Pentru a termina ce avem de spus despre ucenicii lui Valdo şi despre Vaudezi, trebuie să adăugăm că ei stăruiau asupra învăţăturii de seamă a Evangheliei — îndreptăţirea prin credinţă şi că nesocoteau toate ceremoniile, ereziile şi superstiţiile bisericii romane. După cum am văzut mai înainte, ei se întemeiau cu tărie pe Biblie şi erau exemple de viaţă curată, care se deosebea de aceea pe care o ducea tot clerul roman. Minunat lucru, să vezi cum puterea lui Dumnezeu ştie să păstreze de-a lungul secolelor şi în mijlocul sforţărilor neobosite ale vrăjmaşilor înverşunaţi, un şir întreg de martori ai adevărului Evangheliei, despărţiţi de întinăciunile aşa-zisei biserici adevărate! Ei alcătu- iau acea rămăşiţă despre care Domnul vorbeşte în scrisoarea Sa către Tiatira, care nu cunoscuse adâncimile Satanei (Apocalipsa 2.24).