Paulicienii

Iată obârşia sectei căreia i s-a dat numele acesta. Către anul 660, trăia în apropiere de Samosate, oraş pe Eufrat, în Armenia, în târgul numit Mananalis, un om vrednic de cinste cu numele Constantin. Scriitorii romano-catolici spun că ar fi primit anumite învăţături manicheene, însă alţii zic că ar fi ţinut de biserica greacă. Era pe timpul când ucenicii lui Mahomed năpădeau în Siria. Într-o zi a venit la Constantin un diacon din biserica armeană, care fusese prizonier la Sarazini [Cuvântul provine de la Saraceni, numele unui trib nomad din Arabia care a primit printre cei dintâi islamismul şi care avea puterea de seamă a armatelor arabo-mahomedane.]dar reuşise să-şi recapete libertatea. Constantin l-a primit, l-a păzit câteva zile la sine, iar diaconul, plecând, i-a dăruit în schimbul ospitalităţii sale, două cărţi scrise de mână, una cu cele patru evanghelii, iar cealaltă cu cele 14 epistole ale lui Pavel. Pentru timpul acela, când manuscrisele Scripturii erau rare şi scumpe, acesta era un dar bogat şi preţios. Prin acest dar ne putem da seama de felul convorbirilor pe care le avusese Constantin cu oaspetele său. Constantin a citit şi a cercetat cărţile sfinte şi lumina adevărului a pătruns în sufletul său. Şi-a ars cărţile proaste şi nu mai voia să cerceteze altele decât numai evangheliile şi epistolele. Vederile lui religioase şi întreaga viaţă s-au schimbat. „Din plinătatea inimii vorbeşte gura": Constantin a început să împărtăşească şi altora ceea ce îl învăţase Dumnezeu prin Cuvântul Său şi împrejurul lui s-au strâns mai mulţi ucenici. Văzuse în Faptele Apostolilor ce erau bisericile la început şi dorea să se întoarcă la aceeaşi stare. Prin asta înlătura ierarhia ce era în biserica greacă, ca şi în cea romană, cât şi abaterile acestor două biserici, mai ales adorarea sfinţilor şi a Fecioarei

Constantin s-a dus să se stabilească la Cibossa, oraş din Armenia, şi acolo a lucrat împreună cu ucenicii săi să răspândească adevărul pe care Dumnezeu li-l arătase. Vrăjmaşii săi l-au învinuit că leapădă Vechiul Testament şi anumite părţi din Noul Testament. Poate că din cauza aceasta şi a faptului că nu avea decât o parte a Scripturii, s-au strecurat şi câteva greşeli în învăţătura sa.

Constantin şi-a luat numele de Silvan, tovarăşul lui Pavel (1 Tesaloniceni 1.1); iar ucenicii săi, uniţi în aceeaşi lucrare, au luat la rândul lor alte nume noi, de la ceilalţi tovarăşi de lucru ai apostolului Pavel, ca Timotei, Tit şi Tihic. Îşi luau aceste nume, pentru că se străduiau să răspândească învăţătura cuprinsă în scrierile lui Pavel, şi poate că de la el şi-au primit numele de Paulicieni.

Silvan, cum am spus, s-a stabilit la Cibossa. Sosind aici, el spunea locuitorilor: „Eu sunt Silvan, iar voi sunteţi Macedoneni", gândindu-se la lucrările lui Silvan (Sila) în Macedonia, la Filipi şi la Tesalonic (Faptele Apostolilor 15.40; 16.19; 25.17). Timp de 27 de ani, Silvan a lucrat cu o neobosită râvnă în a vesti ceea ce învăţase din Scripturi. Un mare număr de oameni, fíe din biserica greacă, fie dintre ucenicii lui Zoroastru [Zoroastru este fondatorul sau reformatorul vechii religii a Perşilor, care se numea mazdeism. Ea învăţa coexistenţa a două principii veşnice: unul este Ormuz, adică binele, adevărul, lumina, reprezentat prin soare; celălalt este Ahriman, adică răul şi întunericul, în luptă cu Ormuz care în final ü va învinge. Credincioşii lui Zoroastru se închinau soarelui, ca reprezentat al lui Ormuz. Peste tot ei înălţau altare pe care ardeau focul sacru. Sub numele de Guebre sau Parsis, un munăr de adoratori ai soarelui se găsesc în India.]s-au întors la Dumnezeu prin el şi în diferite locuri s-au format adunări, atât prin el cât şi prin ucenicii lui.

Progresul sectei celei noi a fost atât de mare, încât a atras atenţia autorităţilor bisericeşti şi, fără îndoială, clerul a adus lucrul acesta la cunoştinţa împăratului. Acesta a dat în anul 669 un edict împotriva lui Constantin şi a adunărilor pauliciene.

Îndeplinirea lui a fost dată unui ofiţer al curţii, numit Simion, care a primit în acelaşi timp ordinul de a da la moarte pe capul sectei şi de a duce pe ucenici prin mănăstiri, sub supravegherea clerului, pentru a îndrepta pe ucenici pe calea cea bună. Sosind la Cibossa, Simion chemă pe Constantin şi un mare număr dintre ucenicii săi. Apoi porunci acestora sub pedeapsa cu moartea să omoare pe învăţătorul lor cu pietre. Dar toţi, afară de unul singur, numit Iust, n-au vrut să se supună acestui ordin crud şi au dat drumul jos pietrelor cu care au fost înarmaţi. Acest Iust fusese înfiat şi crescut de Constantin; şi nerecunoscătorul, cu o lovitură de piatră îşi omorî binefăcătorul. Ceilalţi au fost daţi la moarte, iar Iust a fost lăudat de vrăjmaşii Paulicienilor, ca un al doilea David, pentru că printr-o singură lovitură de piatră a doborât pe noul Goliat, uriaşul eretic.

Însă Domnul este mai presus de toţi. „El poate întoarce mânia omului spre lauda Sa" (Psalmul 76.18). Odinioară, după ce Ştefan fusese omorât cu pietre, Domnul a ridicat pe Pavel, care fusese împotriva lui; tot aşa moartea lui Constantin şi a prietenilor săi a făcut să se nască chiar în Simion, un urmaş al lui Constantin Silvan în lucrarea Domnului. Vederea harului dumnezeiesc care sprijinise pe martiri a izbit pe Simion. A stat de vorbă cu câţiva Paulicieni şi urmarea pentru el a fost convingerea că aceştia se găseau pe adevărata cale. Totuşi s-a întors la Constantinopol, unde a rămas trei ani, gândindu-se serios la ceea ce văzuse şi auzise şi bănuim că cerea lui Dumnezeu să-l lumineze şi să-l îndrumeze. În sfârşit, părăsind curtea şi situaţia, cât şi toate bunurile sale, s-a întors în Armenia. Aici a ajuns, sub numele de Tit, un harnic urmaş al lui Constantin Silvan; nu sunt minunate căile lui Dumnezeu?

Cinci ani după moartea lui Constantin, Iust, ucigaşul binefăcătorului său, în ura lui împotriva lor, s-a făcut denunţătorul Paulicienilor. Ducându-se la episcopul din Colonia, i-a spus că erezia Paulicienilor se renăştea şi se întindea din ce în ce mai mult. Episcopul a trimis împăratului Iustinian un raport cu privire la ceea ce îi spusese Iust. Simion, din porunca crudului împărat, a fost luat împreună cu un mare număr de Paulicieni. S-a ridicat un rug uriaş şi au pierit cu toţii în flăcări. Vedem dintr-asta că biserica greacă nu se arăta mai miloasă decât biserica romană faţă de cei care le condamnau abaterile şi se despărţeau de ele.

Dar sângele martirilor mărea şi mai mult numărul şi puterea Paulicienilor. Alţi lucrători şi alte adunări noi răsăreau, ca să zicem aşa, din cenuşa rugului în care au pierit Simion şi tovarăşii săi. Mişcarea s-a întins în toată Asia Mică, în Pont şi într-o parte din Armenia şi în ţinuturile de la apus de Eufrat. Mai mulţi ani Paulicienii au suferit cu răbdare persecuţiile din partea autorităţilor civile, instigate de cler.

Trei dintre cei care au fost luaţi împreună cu Simion au fost cruţaţi şi trimişi la Constantinopol spre a fi cercetaţi. Ei au reuşit să fugă şi s-au întors la Mananalis, unde timp de 30 de ani au trăit, împreună cu alţi Paulicieni, sub ocrotirea Sarazinilor.

Către anul 777 Dumnezeu a ridicat un mare sprijin Paulicienilor în persoana lui Sergius. Înainte de a vorbi despre acest slujitor al lui Dumnezeu, atrag luarea aminte asupra faptului că Paulicienii se întemeiau foarte mult pe Scripturi. Vrăjmaşii lor îi învinuiau de multe greşeli de condamnat, pe care, mulţi dintre ei, mai ales dintre învăţătorii lor, este imposibil să le fi făptuit, însă ei iubeau Cuvântul lui Dumnezeu şi aceasta îi sprijinea şi prin el se întorceau şi alţii la Dumnezeu. Aceasta o arată istoria vieţii lui Sergius. Pe când el era încă tânăr, o bătrână dintre Paulicieni i-a dăruit o Biblie. El a citit-o şi a cercetat-o amănunţit, s-a întors la Dumnezeu şi şi-a luat numele de Tihic şi a început să predice. Vedem că, întocmai cum a fost cu Constantin, el a fost adus la credinţă numai prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu. Tot aşa se întâmplă şi azi.

Treizeci şi patru de ani, Sergius s-a îndeletnicit cu vestirea adevărurilor pe care le aflase, în toate oraşele şi provinciile prin care trecea, slujindu-se în acelaşi timp de meseria lui de dulgher pentru a trăi. Tot aşa şi pe Pavel îl vedem la meseria lui de lucrător de corturi (Faptele Apostolilor 18.3) şi de aceea putea să spună: „Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru nevoile mele şi ale celor ce erau cu mine" (Faptele Apostolilor 20.34). Sergius nu se mulţumea numai să predice. El spunea: „De la răsărit până la apus, de la miazănoapte până la miazăzi, am vestit Evanghelia, lucrând în genunchi." Voia să spună, cu multă rugăciune. Aşa fac adevăraţii slujitori ai Domnului (Efeseni 1.16; Filipeni 1.4; Coloseni 1.9; 4.12). Sergiu era un om blând, de o evlavie adevărată şi adâncă. Predica lui practică şi viaţa-i curată au fost mijloace în mâna lui Dumnezeu pentru a câştiga multe suflete. Dar noi prigoniri s-au dezlănţuit. Mulţi Paulicieni au fugit odată cu Sergius. Au aflat adăpost la Sarazini, unde Sergius a murit în anul 811.

Urâţi de biserica greacă, fiindcă — spuneau vrăjmaşii lor — ei se lepădaseră de biserica ortodoxă, nu se închinau Maicii Domnului, nu credeau că pâinea de la cină se schimbă în trupul Domnului Hristos şi au părăsit biserica de Răsărit, Paulicienii erau tot atât de urâţi şi de biserica romană. Succesul pe care îl obţinuse Sergius în lucrarea sa a făcut ca biserica romană să-l numească Anticristul cel prevestit, capul marii lepădări de credinţă.

Prigoana împotriva Paulicienilor şi-a atins cea mai mare înverşunare sub regenţa crudei Teodora, mama împăratului Mihail al III-lea (842-857). Ea era fanatica apărătoare a cultului icoanelor şi a hotărât să prigonească, să nimicescă pe Paulicieni din rădăcină până la ramuri, „dacă nu se întorc la adevărata credinţă, cea a bisericii greceşti." Scriitorii, atât cei bisericeşti cât şi cei lumeşti, istorisesc că au ucis dintre ei cel puţin 100.000, cărora li s-a tăiat capul sau au fost răstigniţi, spânzuraţi, arşi sau înecaţi, iar averile lor au fost confiscate. Când se pun aceste omoruri sângeroase alături de cele arătate ale inchiziţiei, vedem că biserica Răsăritului n-are de ce să invidieze pe cea a Apusului. Prigonirile, de altfel, au căpătat încuviinţarea papei Nicolae I, care a scris Teodorei spre a o felicita pentru râvna ei în a nimici erezia.

Dar, trist de spus, o parte din Paulicieni, în loc să îndure cu răbdare persecuţia, s-au răsculat împotriva împărăţiei. Un ofiţer superior împărătesc, numit Karbeas, aflând că din ordinul Teodorei, tatăl său fusese ucis de mâna călăului, a ieşit în fruntea a cinci mii de Paulicieni şi s-au dus la Sarazini, unde se aflau un mare număr din fraţii lor. Sarazinii, mereu în război cu împărăţia grecească, i-au primit bucuroşi şi le-au dat oraşul Tefris, unde şi-au zidit o cetate şi acolo au dat multe lupte cu armatele împăratului. Războiul acesta a ţinut 30 de ani, cu reuşită când de o parte când de alta.

Nu mai urmărim istoria acestor Paulicieni. Ne vom ocupa de alţii, care în felurite locuri şi-au adus lumina ce o primiseră. Au fost unii dintre ei care s-au răspândit prin Arabia, unde au continuat să facă ucenici.

Dar ceea ce este vrednic de ştiut şi mai însemnat pentru urmărirea subiectului nostru este de a cunoaşte influenţa pe care au avut-o Pulicienii în Apus. Şi mai înainte de Teodora fuseseră, după cum am văzut, persecuţii împotriva lor. Împăratul Constantin Copronimul, către jumătatea secolului al VlII-lea, dusese un mare număr dintre ei în Tracia, şi le dăduse ca reşedinţă oraşul Filipopolis, unul dintre porturile înaintate ale împărăţiei. De acolo învăţăturile lor au pătruns şi s-au răspândit în Europa. Se pare că au lucrat cu succes, mai ales printre Bulgari, popor barbar venit de pe malurile Volgăi şi care s-au aşezat pe ţărmurile Dunării. Bulgarii au fost atraşi în parte la creştinism, în veacul al IX-lea; alţii se făcuseră mahomedani. Paulicienii şi-au dus învăţătura printre cei dintâi. Astfel, un sciitor roman, Petru de Sicilia, a scris arhiepiscopului Bulgariei pentru a-l feri de molipsirea Paulicienilor. Erau, deci, pretutindeni un popor dispreţuit şi urmărit; dar Dumnezeu îi păzea. În secolul al X-lea, un alt împărat grec a trimis din nou un mare număr de Paulicieni, colonişti în văile munţilor Hemus (azi munţii Balcani). De aici s-au răspândit încetul cu încetul în Europa Apuseană, unde adunările lor cunoscute sub mai multe nume au fost urâte şi prigonite de biserica romană.