Martorii adevărului în Evul Mediu

Am vorbit foarte puţin despre cealaltă parte a creştinătăţii care este numită biserica greco-ortodoxă. Patriarhii (adică cele mai însemnate feţe bisericeşti) ale bisericii de Răsărit, şi mai ales cele de la Constantinopol, n-au vrut niciodată să recunoască întâietatea papei de la Roma. De aici s-a făcut o despărţire care se numeşte „schisma răsăriteană" şi care s-a încheiat în 1043. În secolul al 19-lea, cea mai numeroasă parte a bisericii greceşti era în Rusia, supusă ţarului care o guverna printr-un sinod pe ai cărui membri el îi numea. Dar biserica greacă este tot aşa de idolatră ca şi cea romană. Dacă înlătură chipurile sculptate, ea îşi are chipurile zugrăvite, ale sfinţilor, ale Fecioarei, ale Domnului şi chiar ale lui Dumnezeu Tatăl! Ele simt răspândite de la coliba cea mai de jos până la palatele celor mari, şi vai de cei ce nu le cinstesc! Mincinoasele învăţături ale transubstanţierii, de asemenea rugăciunile pentru morţi sunt şi acolo ca şi în biserica romană şi acolo tot clerul stăpâneşte conştiinţa oamenilor.

Atât una cât şi cealaltă din aceste două biserici rivale au trimis misionari în ţinuturile încă păgâne ale Europei de mijloc şi de nord; se trimiteau călugări, oameni evlavioşi al căror curaj şi supunere nu le putem nesocoti şi dintre care mulţi iubeau cu adevărat pe Domnul. Am amintit de câţiva dintre ei. Numele Domnului Isus a fost dus astfel treptat la toate popoarele Europei care nu-L cunoşteau încă. Dar Roma impunea popoarelor evanghelizate autoritatea şi ierarhia ei, formele religioase şi superstiţiile ei, iar biserica greacă făcea la fel. Mai mult: nu se căuta schimbarea inimii a celor ce se evanghelizau. Cei care voiau erau botezaţi şi se făceau creştini; adesea popoarele erau silite cu armele să se facă creştini, prin botez. Alteori regele unei ţări, prin politică, părăsea păgânismul şi îndemna sau silea şi pe popor să-l urmeze. Păgânii lăsau idolii şi cultul lor, pentru a primi alţi idoli şi alte ceremonii. Aşa a fost creştinată Europa, adică aşa s-a făcut creştină cu numele. Biserica ajunsese acel copac mare despre care Domnul vorbeşte în Matei 13, cu înfăţişarea falnică, dar adăpostind în frunzişu-i stufos tot felul de lucruri rele. în lumea aceasta, astfel creştinată, dacă cineva vrea să fie mântuit, trebuie să se întoarcă într-adevăr la Dumnezeu, ca şi cum ar fi fost păgân, să părăsească calea largă a creştinătăţii de nume şi să intre prin uşa strâmtă a mântuirii, a credinţei în Domnul Isus Hristos.

Trebuie să mai spunem că afară de aceşti misionari despre care am amintit, au fost în biserica romană, în aceste secole de întuneric numit evul mediu, oameni cu adevărat evlavioşi. Vom aminti pe doi dintre cei mai însemanţi. Unul dintre ei era Anselm, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XI-lea şi a fost arhiepiscop de Canterbury în Anglia. El a scris între altele un tratat despre răscumpărarea sufletului cu titlul: „De ce S-a făcut Dumnezeu om?" Aici, autorul arată că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, ca să sufere în locul păcătosului, pentru a împlini dreptatea lui Dumnezeu. „Prin moartea Lui," spune el, „Fiul lui Dumnezeu a oferit o satisfacţie de un preţ nespus şi deci îndestulătoare ca să acopere păcatele întregii omeniri". Şi îndeamnă pe muritori să privească numai la meritele Domnului Isus Hristos.

Al doilea este Bemard de Clairvaux, numit aşa fiindcă a fost stareţul mănăstirii cu acest nume. A trăit în prima jumătate a secolului al Xll-lea şi fusese crescut de către o mamă evlavioasă, ale cărei învăţături l-au păzit de plăcerile lumii. La vârsta de 12 ani a intrat în călugărie şi în curând a ajuns vestit prin darul puternic al vorbirii sale şi prin lucrarea-i neobosită: a căpătat astfel o mare influenţă în biserică, vorbind cu îndrăzneală atât celor mari cât şi celor mici de pe pământ. Era de altfel de o bunătate nesfârşită faţă de cei săraci. Iubea Biblia, care îi era lectura aleasă, iar pentru sine, nici posturile, nici faptele de pocăinţă nu mântuiau pe păcătos, ci numai Hristos. Era şi preot şi a alcătuit mai multe cântări (imnuri) de laudă, latine. Una dintre ele ne arată dragostea lui pentru Isus. Iată două strofe dine ea:

Cu trup învineţit, însângerat,Tu, Domn, cu răni acoperit,Eşti de batjocuri copleşit,De insulte, dureri împovărat!Cu străluciri dumnezeieştiAi fost odată-ncoronatŞi-acuma, iată, cum cu spiniRegescul cap Ţi-e-ncununat!Dar pentru amara-Ţi agonieŞi pentru adânca-Ţi suferinţă,A mea viată ti-o dau Tie,Să-Ţi fie o laudă-n credinţă,Căci harul Tău e nesfârşit.Şi nimeni până la sfârşitSă-mi smulgă, Doamne, n-ar putea,Din mâna Ta, inima mea.

Dar cu toată evlavia lor, cu toată iubirea şi supunerea lor, aceştia şi alţii ca ei, încă sprijineau biserica romană cu abaterile şi superstiţiile ei. Să ne amintim ce spun despre Fecioară: „Dacă eşti îngrozit de măreţia lui Isus, aleargă la Mana". Şi ei condamnau cu asprime pe aşa-zişii eretici, pentru că aşa numeau şi ei pe aceia care, sprijinindu-se pe Cuvântul lui Dumnezeu, se despărţeau de Roma.

Este drept că mulţi oameni evlavioşi ai bisericii romane deplângeau şi condamnau pe faţă păcatele clerului, călugărilor şi papilor şi căutau să le îndrepte. Ei se străduiau să îndrepte obiceiurile stricate de călugări, introducând în mănăstiri rânduieli aspre şi stabilind noi ordine. Dar aceasta nu însemna a tăia răul din rădăcină. Noile ordine monahale, ca al franciscanilor şi dominicanilor, nu făceau altceva decât întăreau şi mai mult, prin sprijinul ce-l dădeau, puterea bisericii romane şi, sub felurite nume, diferitele congregaţii au stăpânit şi stăpânesc încă, într-o anumită măsură, chiar pe şeful bisericii, pe papa.

În aceste timpuri de rătăcire şi superstiţie şi sub această stăpânire a clerului, ce se făcea cu adevărul lui Dumnezeu pe care El îl dăduse oamenilor? Adevărul nu putea pieri niciodară şi Dumnezeu a avut totdeauna martori ca să-L apere. Dar aceasta, în mijlocul şi cu preţul multor suferinţe, pentru că biserica romană îi urmărea pretutindeni, neputând suferi să se desprindă de sub autoritatea ei; în starea de lucruri înfăţişată prin adunarea Tiatirei, ei erau aceia ale căror fapte, credinţă, dragoste, slujire şi răbdare erau cunoscute de Domnul; erau rămăşiţa care nu urma învăţătura Izabelei şi nu cunoştea adâncimile Satanei (Apocalipsa 2.19-24).

Se afla, desigur, în vreo celulă din vreo mânăstire, câte un călugăr sau călugăriţă care deplângea stricăciunea bisericii şi alerga după mângâiere la Domnul, pe care îl iubea. Aşa este de exemplu cu acel sărman călugăr Martin, care şi-a lăsat scrisă mărturisirea în aceste cuvinte: „O, Dumnezeule preamilos! Ştiu că nu pot să fiu mântuit şi să împlinesc dreptatea într-alt fel, decât prin vrednicia, patima preanevinovată şi moartea Fiului Tău preaiubit! Cucemicule Isus: toată mântuirea mea este în mâinile Tale. Tu nu poţi să retragi de la mine mâinile iubirii Tale, pentru că ele m-au creat, întocmit şi răscumpărat. Tu ai scris numele meu cu cuie de fier, cu mare milă şi într-un chip neşters pe coasta Ta, pe mâinile şi picioarele Tale etc." Şi adaugă: „Dacă nu pot mărturisi acestea cu limba, le mărturisesc cel puţin cu pana şi cu inima." Apoi îşi puse mărturisirea într-o cutie de lemn, pe care o închise într-o firidă făcută în zidul celulei sale. Câteva secole după aceea, în 1776, s-a dărâmat o parte din mănăstire şi s-a găsit mărturisirea fratelui Martin. Un altul spunea Domnului în fiecare zi în rugăciune: „O, Domnul meu Isus Hristos! Eu cred că Tu singur eşti răscumpărarea şi dreptatea mea." Cât de plăcut este gândul acesta, că Domnul în aceste timpuri întunecoase avea ascunse suflete a căror comoară era El!Dar ele locuiau în umbră, supuse Romei şi păstrau pentru ele lumina lăuntrică pe care o aveau şi care înveselea inimile lor. Însă au fost alţi credincioşi care nu s-au temut să mărturisească sus şi tare credinţa lor şi s-o rupă cu Roma. Sprijinidu-se numai pe Cuvântul lui Dumnezeu, ei alcătuiesc şirul neîntrerupt al martorilor până la Reformă. De ei ne vom ocupa acum.