Moaştele şi cultul icoanelor

Două lucruri potrivnice Scripturii mai caracterizează încă biserica din Roma. Mai întâi este cultul moaştelor sfinţilor, Fecioarei şi chiar ale Domnului şi în sfârşit cultul icoanelor.

Moaştele sunt pretinse rămăşiţe, oseminte sau părţi din trupul acelor ce sunt cinstiţi, sau chiar obiecte pe care le-au avut sau le-au atins. Încă de prin secolul al treilea s-a început cinstirea superstiţioasă a rămăşiţelor martirilor. Cu toată împotrivirea câtorva oameni evlavioşi, răul s-a întins repede. Adevărate sau mincinoase, rămăşiţele s-au înmulţit. Li se punea în seamă o putere deosebită de a face minuni şi o putere dumnezeiască ce le însoţea necurmat. Se pretindea că prin ele bolnavii erau vindecaţi, demonii alungaţi, morţii înviaţi, ele păzeau de primejdie, dădeau biruinţe în lupte şi pe ele se depuneau jurămintele cele mai demne de respectat. Spre a li se arăta puterea de a face minuni, se spuneau fel de fel de poveşti, adesea absurde, în orice caz mincinoase, fiind prilej de negustorie scandaloasă. Fiecare biserică, fiecare capelă, fiecare mânăstire voia să aibă moaştele ei, cu atât mai de preţ şi mai vestite cu cât aşa-zisele minuni făcute prin ele erau mai mari. Locurile unde se aflau cele mai vestite moaşte ajungeau locuri de pelerinaj.

Nu pot să pomenesc toate moaştele pe care Roma le consfinţeşte, nici locurile unde se află. Adăugând şi legendele care se leagă de ele, ne-ar trebui un volum foarte gros. Voi pomeni doar trei din cele mai vestite. Cea dintâi este sfânta cruce, aceea pe care a suferit Domnul. Se spune că împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin, vrând să doneze o biserică pe locul mormântului Domnului, lucrătorii, săpând în pământ, au descoperit cele trei cruci pe care fuseseră atârnaţi Domnul şi cei doi tâlhari. Se mai spune că o minune a arătat pe aceea a lui Isus. Cea mai mare parte din ea a rămas la Ierusalim, la biserica sfântului mormânt, unde se păstrează încă, după câte se spune, acoperită cu argint. Cealaltă parte a fost tăiată în bucăţi şi împărţită ca relicve. Multe locaşuri, biserici pretind că au o bucată din adevărata cruce; dar dacă s-ar aduna, s-ar face din ele poveri cât pentru zece oameni. Cum ar putea ele să fie toate adevărate, chiar dacă ar fi numai una din ele, când istoria descoperirii crucii nu se întemeiază decât pe legende? Şi atunci ce se adoră? Nişte bucăţi de lemn, după cum şi sălbaticii adoră fetişurile lor. Nu este trist să auzi cât se abuzează de atâtea suflete, prin atâtea lucruri din sânul unei biserici care îşi zice creştină? Poate Dumnezeu să fie cinstit prin ele, iar Domnul Isus să fie glorificat?

O altă relicvă renumită este cămaşa fără cusătură pe care a purtat-o Domnul. O numesc „roba sfântă" şi pe seama ei se spun poveşti dintre cele mai absurde. A fost găsită abia prin secolul al XII-lea şi dată arhiepiscopului din Treves, oraş unde este arătată şi azi. Dar se mai pretinde că este şi la Argenteuil, în Franţa, şi la Latran, în Roma, fără să mai socotim bucăţile ce se mai află, zice-se, în diferite locuri. Care-i adevărul? Sau mai degrabă toate astea nu sunt decât o minciună întreagă? Iată ce se dă bietelor suflete amăgite spre adorare! Iată un sistem de minciuni inventat de Satan pentru a rătăci sufletele şi a le abate de la Hristos, sub o înfăţişare de evlavie! Şi budiştii au ca relicvă, veşmântul lui Buda închis într-o cutie. Şi nu numai într-asta se asemăna Roma papistaşă cu cultul lui Buda.

A treia relicvă nu mai puţin bogată în poveşti, dar foarte mult cinstită, este giulgiul sfânt. O legendă din evul mediu spune că o femeie din Ierusalim a dus lui Isus pe când era dus spre Calvar, o batistă pentru a-Şi şterge sudoarea şi sângele de pe faţă. Când Domnul i-a înapoiat-o, faţa Lui se imprimase pe pânză. O altă legendă istoriseşte cu totul altfel întâmplarea. Chiar Domnul Şi-ar fi imprimat figura pe o pânză şi ar fi trimis-o regelui Abgar, care i-ar fi dorit chipul. Şi aici se vede absurditatea şi falsitatea legendei. Oricum, ceea ce se numeşte năframa sfântă se află, lucru cuidat, atât la sfântul Petru din Roma, la Milan, în Spania şi în alte locuri. Unde este cel adevărat, socotind că este unul?

Năframa sfântă, o bucată din adevărata cruce şi jumătate din lancea cu care au străpuns coasta Domnului sunt trei rămăşiţe însemnate la care papa şi cu cardinalii se duc să li se închine în chip solemn în săptămâna mare, dând astfel exemplu de idolatrie mulţimii care se prosternă odată cu ei în faţa acestor obiecte neînsufleţite. Unde găsim în Scriptură un text cât de mic care să încuviinţeze o asemenea închinare? Nicăieri. Dimpotrivă, orice închinare adusă unui obiect oarecare este condamnată de ea. Scriptura ne învaţă să adorăm prin Duhul Sfânt pe Dumnezeul cel viu şi adevărat, pe Tatăl şi pe Fiul din cer şi să ne punem toată încrederea în El. În ce priveşte minunile făcute prin moaşte, acestea sunt nişte minciuni sau înşelătorii sau, dacă sunt reale, ele se datoresc puterii satanice. Omul păcatului care trebuie să vină, va veni. „Pentru că taina fărădelegii a şi început să lucreze prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, semne şi puteri mincinoase" (2 Tesaloniceni 2;7-9).

Pe lângă cultul moaştelor se mai adaugă şi închinarea la imagini. O mai găsim şi în Biserica greacă, ca şi în cea romană, cu deosebire că cea dintâi nu îngăduie decât chipurile pictate, icoanele. Este vorba de icoanele în faţa cărora, în colibe, în case, în lăcaşuri şi în biserici, oamenii ard lumânări şi se pleacă.

Biserica romană merge mai departe. Lăcaşurile închinate cultului ei sunt pline nu numai de picturi, dar şi de statui ale Fecioarei, împodobite cu veşminte bogate ca şi copilul pe care-L poartă, precum şi statui ale sfinţilor şi îngerilor. Se mai văd acolo şi crucifixe, figuri ale Domnului pe cruce; merg până acolo că înfăţişează în tablouri sub formă omenească pe Dumnezeul cel nevăzut, pe Tatăl. Alte chipuri se mai află şi în casele cuvioşilor catolici, unde sunt cinstite. Apostolul Pavel nu ar fi oare azi şi mai indignat decât la Atena, văzând creştinătatea plină de idoli (Faptele Apostolilor 17.16)? Şi trist este, o spunem în treacăt, că sunt creştini care condamnă idolatria romană şi nu prea au grijă să-i înlăture urmele, fie din inimi, fie din casele lor.

Închinarea adusă chipurilor s-a statornicit mai ales în biserici.

Nu-i una măcar care să nu aibă o capelă închinată Fecioarei; altele mai au, pe deasupra, şi capele cutărui sau cutărui sfânt, în care, pe lângă altarul sfântului patron, au o mulţime de făclii; şi podoabe bogate se află în fiecare capelă, un altar pentru slujba liturghiei, lumânări, tablouri şi alte chipuiri; iar înaintea acestor chipuri se arde tămâie şi preoţii şi laicii se pleacă pentru a li se închina şi a se ruga. Dacă cititorii mei ar avea ocazia să vadă vreo pictură reprezentând lăuntrul unui templu budist, ar fi uimiţi de asemănarea cu biserica romană. Nu s-ar putea spune că locurile acestea unde oamenii pretind că se închină singurului Dumnezeu sunt adevărate temple ale idolilor? Idolatria aceasta este cu atât mai îngrozitoare cu cât s-a făcut din Hristos un chip cioplit care este sărutat şi adorat, iar celelalte chipuri cărora li se aduce aceeaşi închinare sunt ale lui Petru şi Pavel şi ale altora care au fost slujitori credincioşi ai lui Dumnezeu, cărora le era groază de idolatrie. Ba încă este o idolatrie de condamnat din răsputeri, fiindcă se pleacă înaintea făpturilor Aceluia care a spus: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti" (Exodul 20.4-5). Cei ce fac aceste lucruri cad în acelaşi păcat al lui Israel, când si-a făcut viţelul de aur si s-a închinat lui.

Biserica romană pretinde că nu se adoră chipurile, ci că, aducându-li-se închinare se cinstesc cei înfăţişaţi prin ele. Este un simplu pretext, o înşelătorie; textul pe care l-am amintit este limpede şi, de fapt, adevărul este că bietul popor adoră cu adevărat chipul. La cele de mai sus mai adăugăm că anumitor chipuri li se atribuie o putere făcătoare de minuni, şi că a le săruta, mai ales a săruta crucifixul este socotit ca o faptă bună. Am văzut lucrul acesta când a fost vorba de extrema ungere.

Cultul chipurilor a început în Răsărit şi a trecut apoi şi în Apus. Au fost şi împotriviri. În Răsărit, unii împăraţi au vrut să-l înlăture cu forţa. S-au făcut dintr-asta lupte sângeroase, pentru că poporul neştiutor apăra cu multă habotnicie aceste chipuri atât de scumpe lor, cărora li se atribuiau puteri făcătoare de minuni. În adevăr, adeseori în Răsărit ca şi în Apus, în timpuri de primejdie şi de necaz, în cortegii ca de sărbătoare, se purta cutare sau cutare chip pentru a căpăta scăpare de rele. Dacă vrăjmaşul nu se depărta de zidul cetăţii atacate, dacă era o molimă în cetate, chemau în ajutor puterea acelui chip.

După luptele despre care am vorbit, s-a întrunit un sinod la Niceea în anul 767, care a ordonat ca chipurile Mântuitorului, al Fecioarei şi ale sfinţilor, pictaţi sau în mozaic să fie puse în biserici pentru a fi păstrate[ Şi închinătorii lui Baal sărutau chipul lui (1 împăraţi 19-18; Osea 13.2).] şi cinstite, făcându-se plecăciuni înaintea lor, deosebind totuşi această adorare de aceea care ţine numai de firea dumnezeiască. „Trebuie", spune sinodul, „a li se aduce tămâie şi lumânări, pentru că acestea, aduse chipului, trec la acela pe care-l preînchipuie." Şi pentru a se uni fapta cu cuvântul, s-a adus în sinod un chip căruia i-au dat închinare. După aceea a fost declarat anatema acela care nu va cinsti icoanele şi care va spune că sunt idoli.

Biserica romană, ca şi cea greacă, a primit hotărârile sinodului. Mai târziu, sinodul de la Trente din secolul al 16-lea a hotărât: „Trebuie să fie şi să se păstreze în biserici, mai cu seamă chipul lui Isus Hristos, al Fecioarei, mama lui Dumnezeu, şi a altor sfinţi şi a li se aduce cinstea şi închinarea ce li se cuvine, fiindcă cinstea aceasta se leagă de originalele pe care le reprezintă."

Iată viclenia Satanei, ca să târască sufletele în idolatrie, deşi Cuvântul lui Dumnezeu o opreşte pe faţă. „Slava Mea nu o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor (Isaia 42.8), zice Domnul." Şi când vedem acele statui în faţa cărora omul se pleacă până la pământ şi ştim că ele sunt doar piatră sau lemn, cum să nu ne amintim de puternicile cuvinte ale lui Isaia: „Cei ce fac idoli, toţi sunt deşertăciune. Cine este acela care să fi făcut un idol (Dumnezeu) sau să fi turnat un idol, şi să nu fi tras nici un folos din el? Un om ia un lemn, o parte din lemnul acela o arde în foc şi fierbe carne... Cu ce mai rămâne însă, face un dumnezeu, idolul lui, îngenunche înaintea lui, i se închină şi strigă şi-l cheamă: mântuieşte-mă, căci tu eşti dumnezeul meu" (Isaia 44.9-20); şi profetul adaugă: „El se hrăneşte cu cenuşă, inima lui amăgită îl duce în rătăcire, ca să nu-şi mântuiască sufletul şi să nu zică: „N-am eu oare o minciună în mână?" Cât de bine se potrivesc aceste cuvinte pentru mulţimea de amăgiţi care se aruncă la pământ înaintea zugrăvelilor şi statuilor din lemn sau din piatră, aducându-le şi rugăciuni!