Invocarea sfinţilor

Biserica romană nu s-a mulţumit să aşeze pe Maria ca regină a cerului, a îngerilor, a patriarhilor şi a sfinţilor, ca avocat şi mijlocitoare atotputernică pe lângă Tatăl şi Fiul; ea a mai umplut cerul cu o mulţime de alţi mijlocitori. E vorba de nişte oameni pe care ea îi numeşte sfinţi, pe care îi cheamă în ajutor, de care se roagă ca ei să mijlocească pe lângă Dumnezeu pentru oameni; şi chiar din îngeri şi mai ales din arhanghelul Mihail a făcut mijlocitor şi obiect de cult.

Invocarea sfinţilor îşi are începutul în cinstea ce se dădea la început amintirii acelora care dovediseră o mărturie credincioasă pentru Domnul Hristos şi care suferiseră pentru numele Său. Dar pe măsură ce se mărea necunoştinţa Scripturilor şi a adevărurilor ce cuprinde şi-i lua locul superstiţia, de la cinstire s-a trecut la gândul că aceşti sfinţi care pe pământ au avut prin rugăciunile lor mare putere înaintea lui Dumnezeu, trebuie să fi păstrat puterea şi după moartea lor. Şi astfel au făcut din ei mijlocitori în cer. S-au mai gândit că deoarece fuseseră fiinţe omeneşti ca şi noi pe pământ, ei ar înţelege mai bine luptele, hărţuielile şi necazurile noastre, că am avea mai puţină teamă şi mai multă îndrăzneală apropiindu-ne de ei şi, pe de altă parte, datorită meritelor lor, Domnul S-ar lăsa mai uşor înduplecat prin ei.

În fruntea acestor sfinţi se aflau apostolii, fireşte, şi îndeosebi Petru şi Pavel, dar mai ales Petru, pe care biserica romană îl socoteşte ca pe cel dintâi papă; apoi Ioan Botezătorul, ca înainte mergător al Domnului. În slujba sărbătoririi lui Ioan Botezătorul, biserica romană leagă de acest sfânt cuvintele lui Isaia care vestise venirea Domnului (Isaia 49.1-6), interpretând greşit Scripturile.

După aceea vine Iosif, bărbatul Mariei, care se cinsteşte ca patron al bisericii universale şi căruia i se aplică binecuvântările aduse de patriarhul Iacov peste capul fiului său Iosif (Geneza 49.22-26), printre altele şi acestea: „Arcaşii l-au aţâţat, au aruncat săgeţi şi l-au urmărit cu ura lor. Cel Atotputernic te va copleşi cu binecuvântări... aceste binecuvântări să se reverse asupra lui Iosif." Pe faţada bisericilor închinate de catolici lui Iosif se citeşte „Duceţi-vă la Iosif," cuvinte adresate de Faraon Egiptenilor şi care sunt abătute de la rostul lor, pentru a le aplica bărbatului Mariei, jucându-se astfel cu asemănarea numelui şi ducând sufletele în rătăcire de două ori. După aceea vin martirii, părinţii, călugării, ca de exemplu sfântul Anton, şi în sfârşit o mulţime de sfinţi pe care îi numesc legendele mai mult sau mai puţin autentice. Unii însă poate nici n-au existat. Aceste legende sunt pline de aşa-zisele minuni înfăptuite de sfinţii despre care vorbesc. La aceştia trebuie să adăugăm pe bărbaţii şi femeile dintr-un timp mai nou, care ducând o viaţă evlavioasă şi făcând, aşa se zice, felurite minuni, au fost mai întâi socotiţi printre cei fericiţi, apoi canonizaţi, adică declaraţi printre sfinţi de către papa şi aşezaţi în cer ca mijlocitori la care te poţi adresa şi lua ca patron (ocrotitor).

Edificii religioase, biserici şi capele au fost puse sub numele cutărui sau cutărui sfânt. S-a pretins că se aflau acolo rămăşiţele aceluia al cărui nume îl purta edificiul; adesea, că trupul său era sub altar şi că acolo s-au făcut minuni, care aduceau în aceste locuri cinstite, mulţime de pelerini care veneau fie pentru a fi vindecaţi, fie pentru a căpăta prin mijlocirea sfântului o binecuvântare de la Dumnezeu, care le va socoti ca un merit aceste pelerinaje obositoare. Neapărat că aceste pelerinaje erau un izvor de câştig pentru cei care serveau în locaşurile de cult şi pentru locuitorii de pe acolo, şi câştigul era cu atât mai mare cu cât şi faima sfântului era mai mare şi pelerinii mai numeroşi. De aici negustorii ruşinoase şi o duşmănie între localurile de pelerinaj, un fel de concurenţă pentru a dobândi cât mai mulţi pelerini. Să nu ne închipuim că în vremurile noastre mai luminate aceste superstiţii au încetat. Cine n-a auzit de pelerinajele de la Lourdes, pricinuite de pretinsele arătări ale Fecioarei, unei fete în 1858; la Einsiedeln în Elveţia, unde se spune că este o icoană făcătoare de minuni, tot a Fecioarei; la Notre Dame de Lorette, în Italia, unde se şi arată casa Fecioarei şi camera în care se găsea când îngerul i-a vestit naşterea Mântuitorului, totul transportat de îngeri la Lorette, un sătuc din vecinătatea Ancoriei; la sfântul Iacov de la Compostelle, în Spania — cele mai vestite dintre locurile de pelerinaj după Roma şi Ierusalim. Se pretinde că apostolul Iacov ar fi înmormântat acolo! Ce de lucruri a pus vrăjmaşul Domnului şi al sufletelor noastre pentru a le abate de la Domnul Hristos, de la lucrarea Sa şi de la închinarea în duh şi în adevăr!

Sfinţii sunt nu numai mijlocitori generali, ca să zicem aşa, cu toate că oricine li se poate adresa; acolo unde stăpâneşte biserica romană, fiecare oraş, fiecare sat, fiecare ţinut, fiecare regat îşi are un patron al său deosebit. Mai mult, orice catolic adevărat vrea să aibă de ocrotitor pe sfântul al cărui nume îl poartă şi este ales de obicei acela a cărui sărbătorire cade în ziua naşterii.

Sfinţii sunt aşa de mulţi, că pentru a nu uita pe nici unul şi pentru a căpăta de la toţi, cunoscuţi sau necunoscuţi, folosul mijlocirii lor, biserica romană a aşezat o sărbătoare a tuturor sfinţilor (ziua de 1 noiembrie).

Pe lângă închinarea adusă sfinţilor trebuie să mai adăugăm invocarea îngerilor. Litaniile sfinţilor pun între altele: Sfântul Mihail, sfântul Gabriel, sfântul Rafael, sfinţilor îngeri şi arhangheli, rugaţi-vă pentru noi! Mai mult: fiecare persoană îşi are îngerul său bun, după spusele bisericii romane. Astfel, într-o rugăciune pe care credincioşii sunt ţinuţi s-o repete, se spune: „înger al cerului, călăuza mea credincioasă şi miloasă, fă să fiu credincios îndurărilor tale şi să-mi îndrepţi toţi paşii aşa încât să nu mă depărtez cu nimic de poruncile Dumnezeului meu." Cât despre sfântul ocrotitor, iată rugăciunea ce i se aducea: „Mare sfânt, al cărui nume am cinstea să-l port, ocroteşte-mă, roagă-te pentru mine, ca să pot sluji lui Dumnezeu pe pământ ca şi tine şi ca să-L măresc în veci de veci în cer, împreună cu tine." Mărturisirea păcatelor nu o adresează numai lui Dumnezeu, ci şi preafericitei Maria, pururea Fecioară, sfântului arhanghel Mihail, sfântului Ioan Botezătorul, apostolilor Petru şi Pavel şi tuturor sfinţilor şi sunt rugaţi să mijlocească înaintea Domnului Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lor.

Nu găsim în Sfânta Scriptură nici un text care să îndreptăţească această închinare adusă făpturilor. Domnul ne spune, pentru a arăta grija pe care o poartă Tatăl copilaşilor Săi, că îngerii lor îi văd faţa necurmat în ceruri (Matei 18.10). Dar asta înseamnă că trebuie să te rogi acestor îngeri? Nicidecum. „îngerii simt duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea" (Evrei 1.14). Asta înseamnă că trebuie să ne adresăm lor? Deloc, dimpotrivă, apostolul Pavel spune, vorbind de anumiţi învăţători care chiar în timpul lui duceau pe credincioşi în rătăcire: „Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut" (Coloseni 2.18). Era o smerenie falsă care pretindea că nu îndrăzneşte să se apropie de Dumnezeu; şi se adresa îngerilor. Dar apostolul spune dimpotrivă acestor oameni care sunt insuflaţi de o mândrie deşartă şi urmează propriile lor gânduri şi care nu se ţin strâns de Capul, adică Hristos (Coloseni 2.19).

Noi avem totul în Hristos. Hristos ne este de ajuns. El ne-a mântuit, prin El ne apropiem de Dumnezeu, n-avem nevoie de nimeni altul. Fecioara Maria şi sfinţii, adevăraţii sfinţi ce s-au mutat şi sunt în odihnă, lângă El, aşteptând învierea, ei n-au şi nu pot să aibă acea atotştiinţă care ar fi necesară pentru a înţelege pe toţi aceia care îi invocă şi pe care o are numai Dumnezeu, şi prin urmare ei nu ascultă nici rugăciuni. Cele ce li se adresează sunt zgomot zadarnic. Îngerii sunt în serviciul lor, cum vedem în Apocalipsă, când Ioan s-a aruncat la pământ şi a vrut să se închine îngerului care îi arătase minunatele lucrări ale lui Dumnezeu, şi îngerul respinge această cinste, spunându- i: „păzeşte-te să faci una ca aceasta; eu sunt împreună slujitor cu tine; lui Dumnezeu închină-te" (Apocalipsa 19.10; 22.8-9).

Iar în ce priveşte pe sfinţi, să ne amintim că atunci când Corneliu a primit pe Petru şi când i s-a aruncat la picioare ca să i se închine, Petru l-a ridicat şi i-a spus: „Scoală-te, şi eu sunt om" (Faptele Apostolilor 10.25-26). Atât ne este de ajuns pentru a judeca şi a condamna invocarea sfinţilor şi a îngerilor. Desigur, numai lui Dumnezeu şi Domnului Isus se cuvine mărirea şi cinstea şi toată închinarea.