Cultul fecioarei

După unele lucruri în legătură cu aşa-zisele taine, vom vedea şi alte învăţături triste şi potrivnice Scripturii, pe care biserica romană le impune sufletelor căzute sub jugul ei. Cea dintâi este cultul fecioarei Maria, al sfinţilor şi îngerilor, lucru cu totul străin Cuvântului lui Dumnezeu. Şi aşa s-a strecurat aici o idolatrie mai rea decât a păgânismului, pe care ea îl imită în multe privinţe.

Către mijlocul secolului al patrulea, într-un timp când adevărata evlavie decăzuse mult, spre a face loc multor slujbe superstiţioase, a început a fi venerată şi fecioara Maria într-un fel deosebit, ca model al fecioarelor, adică a celor care făcuseră jurământul celibatului. Curând după aceea a devenit un obicei de a i se da numele de mama lui Dumnezeu (Maica Domnului), ceea ce a dat naştere la luptele nestorianismului. Cu toată împotrivirea puternică de la început a celor ce nu primeau această învăţătură, cultul Mariei totuşi s-a stabilit şi s-a întins puţin câte puţin peste tot. Chiar prin secolul al cincilea se puteau vedea prin toate bisericile numeroase înfăţişări ale fecioarei, ţinând în braţe pe copilul Isus. Poporul ignorant, ieşind din practicile păgânismului, cu prea puţină cunoştinţă despre curatele şi sfintele adevăruri ale Scripturii, adus la un creştinism compus din forme şi ceremonii (slujbe), având un cult cu o pompă împrumutată de la iudaism şi de la păgânism, nu a avut mare greutate să înlocuiască pe una sau pe alta dintre zeiţele pe care le adora, prin fecioara Maria ce li se înfăţişa totdeauna ca având loc mai înalt pe lângă Dumnezeu, în cer. În slujba obişnuită Mariei, se întrebuinţează un imn care începe astfel: „închinăciune, stea a mării, mama augustă a lui Dumnezeu şi pururea fecioară, poarta norocită a cerului... întăreşte-ne în pace, meritând mai bine ca Eva numele de mamă a celor vii." Apoi: „Arată că eşti mama noastră, capătă iertarea crimelor noastre."

S-a ajuns la sfârşitul secolului al şaselea la adoptarea legendei adormirii ei, după care în clipa morţii sale, Maria ar fi fost dusă în cer de către îngeri. Biserica romană a şi sfinţit această pretinsă înălţare; la serviciul rânduit pentru a o cinsti se spun aceste cuvinte: „Ne bucurăm în Domnul, respectând ziua sărbătoarei în cinstea preafericitei Fecioara Maria, de adormirea căreia îngerii se bucură şi laudă pe Fiul lui Dumnezeu" şi mai departe: „Maria s-a înălţat la cer; armata îngerilor se bucură." În acelaşi timp, biserica romană, luând pasaje din Psalmi şi din profeţii care se referă la Israel şi la Ierusalim, şi le dă fecioarei, care nu mai este umila Mărie aşa cum o prezintă Scripturile, pentru că ea a ajuns zeiţa care se cinsteşte ca „Regina Cerului". Acesta este unul dintre numele pe care i le dă biserica romană. Nu ne aminteşte acest lucru de închinarea pe care Israeliţii, părăsind pe adevăratul Dumnezeu, o dădeau zeiţei Astarteea, regina cerurilor? Domnul spune lui Ieremia: „Nu vezi ce fac ei în cetăţile lui Iuda şi pe străzile Ierusalimului?" Copiii adună lemne şi părinţii aprind focul, iar femeile frământă plămădeala ca să pregătească turte împărătesei cerului. Şi aceşti Evrei sărmani coborâţi în Egipt, stăruind în idolatria lor, spun profetului: „Nu te vom asculta în nimic din cele ce ai spus în numele Domnului. Noi vrem să facem cum am spus cu gura noastră şi anume să aducem tămâie împărătesei cerului" (Ieremia 7.17-20; 44.15- 19). Şi iată o idolatrie asemănătoare, strecurată în creştinătate, cu această îngrozitoare creştere a răului, că ea se leagă de sfintele nume ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt!

Maria a devenit treptat obiect direct de adoraţie; iar papa Urban II la sinodul de la Clermont în anul 1095 a confirmat serviciul zilnic, cât şi zilele şi sărbătorile care îi erau păstrate în mod deosebit. I-au fost închinate biserici cu numele de „Notre Dame" şi în toate bisericile se află o capelă ce îi este închinată.

La învăţătura adormirii Fecioarei se adaugă cu încetul aceea a imaculatei concepţii, prin care se înţelege că s-a născut fără păcat, ea căreia îngerul i-a zis: „Tu ai găsit har înaintea lui Dumnezeu", şi cum spunea chiar ea însăşi: „Sufletul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu" (Luca 1.30,47). Dacă ea ar fi fost fără păcat, ar mai fi avut nevoie să găsească har şi să aibă în Dumnezeu pe Mântuitorul său? Învăţătura imaculatei concepţii începuse chiar din secolul al optulea şi s-a întins îndată în biserică şi totuşi nu fără împotrivire. Ea a fost întărită în sfârşit de papa Pius al IX-lea în 1854, dar sărbătorirea ei îi era ţinută de mai înainte. La serviciul acestei sărbători au fost date Fecioarei cuvintele din Isaia 61.10 şi cele de la Proverbele 8.22-25 care se referă la Domnul Isus! Nu se vede într-asta un fel de hulă? În acelaşi serviciu se mai citesc aceste cuvinte: „Tu eşti preafrumoasă, Marie, pată dintru început nu este în tine" şi mai departe: „astăzi a ieşit o mlădiţă din rădăcinile lui Isai, astăzi Maria a fost concepută fără nici o racilă a păcatului." Observaţi că cele dintâi cuvinte se află în profeţia lui Isaia despre Domnul Isus când va veni să domnească în timpul împărăţiei de o mie de arii (Isaia 11.1). Dar biserica romană le dă Fecioarei! Apoi se mai spune: „astăzi s-a zdrobit de ea capul şarpelui celui vechi", cuvinte ce se află în Geneza 3.15 şi privesc pe Acela care este sămânţa sau posteritatea femeii, adică Isus, şi nu Maria. Cât este de imoral cel ce se foloseşte astfel de Cuvântul lui Dumnezeu, cel ce îl răstălmăceşte pentru a susţine o adevărată idolatrie!

Ce se vede în aceasta? În toate bisericile catolice, în capele, ca şi în case, se află reprezentări ale Fecioarei şi copilului Isus în statui, tablouri, gravuri, în faţa cărora oamenii se aruncă la pământ, se roagă şi se închină. Se găseşte undeva în Scriptură un singur rând care ar îndreptăţi un astfel de lucru? Iată ce se spune în Scriptură: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti" (Exodul 20.4-5). Iar apostolul Ioan, la sfârşitul primei lui epistole, adresează creştinilor această poruncă solemnă: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli." Lucru izbitor: în vechiul Babilon se adora o mamă zeiţă şi fiul ei, prezentaţi prin tablouri şi statui. De acolo cultul mamei şi al copilului s-a întins pretutindeni şi a venit să fie sădit şi în Babilonul modern. În Tibet şi în China misionarii iezuiţi au fost surprinşi găsind imagini ale Madonei romane şi a fiului ei, tot aşa de adevărată ca şi în Roma papală. Shing Moo, maica sfântă a Chinei, era înfăţişată cu un copil în braţe şi cu capul înconjurat cu un nimb sau aureolă, ca şi când ar fi fost opera unui artist catolic, roman. Nu este dureros să vezi că Satan, vrăjmaşul Domnului Isus, strecoară în creştinătate închinarea adusă altădată la Babilon dumnezeilor mincinoşi?

Locul dat Fecioarei Maria de către biserica romană a adus şi alte rătăciri de o foarte mare gravitate, pentru că ele nu fac altceva decât să ia Domnului o parte din gloria Sa. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că „nu este decât un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Hristos" (1 Timotei2.5). Pentru a ajunge Mijlocitor, Fiul veşnic al lui Dumnezeu S-a făcut om (Ioan 1.14) şi ca om a fost ispitit ca şi noi în toate lucrurile, dar fără păcat (Evrei 4.15; 2.18). El a cunoscut durerile noastre şi S-a apropiat de noi cu o adâncă iubire, cu o milă caldă, cu o adevărată simpatie dumnezeiască şi în acelaşi timp şi umană (Matei 8.17). Ne-o dovedeşte întreaga-I viaţă de pe pământ. Şi acum când este înălţat la cer, este acelaşi: inima nu I s-a schimbat. Îi este milă de noi în slăbiciunile noastre; mijloceşte fără încetare pentru noi; este Avocatul nostru la Tatăl (Evrei 4.11; 7.25; Romani 8.34 etc). Ne spune să ne adresăm noi personal Tatălui; şi Tatăl, în numele Lui ne ascultă (Ioan 14.13; 16.24-26). Astfel putem să ne apropiem de Dumnezeu prin El, să intrăm chiar în sanctuarul lui Dumnezeu pe temeiul jertfei Lui şi să venim de-a dreptul şi cu încredere la tronul harului Său (Evrei 7.25; 4.16 etc). Ce desăvârşit şi scump Mijlocitor avem în Acela care ne-a iubit până acolo că Şi-a dat chiar viaţa pentru noi, care ne iubeşte şi ne va iubi totdeauna cu aceeaşi iubire! Ce nevoi am mai avea de un altul, şi cine ar putea cunoaşte mai bine nevoile noastre, decât El, şi cine ar putea să le împlinească mai bine? Pentru aceasta a venit pe pământ. El este mântuirea, viaţa, pacea noastră.

Şi totuşi biserica romană, în învăţătura ei n-a ţinut seamă deloc de ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu relativ la acest lucru. Nemulţumită de a da Mariei locul ce l-am văzut, a mai făcut din ea şi o mijlocitoare puternica şi un avocat în cer. I-a dat un titlu şi funcţiuni pe care Scriptura nu le dă decât Domnului Hristos. Ea a pretins că Dumnezeu este prea mare şi Isus prea înălţat, spre a ne putea apropia direct fie de Tatăl, fie de Fiul, dar că Maria prin bunătatea, îngăduinţa şi iubirea ei caldă, şi din pricina respectului ce i-o poartă Fiul este în stare să fie mijlocitoare şi un avocat la El. Fiul, spune biserica romană, nu poate să refuze nimic mamei Sale. Ei uită cuvintele Domnului către Maria: „Femeie, ce am a face Eu cu tine?" (Ioan 2.3).

Iată ce spune Saint-Bernard, unul dintre marii învăţători ai acestei biserici din secolul al IX-lea şi care totuşi pare să fi fost un om cu adevărat evlavios: „Tu te temeai să te apropii de Tatăl; ca şi Adam, te fereai de El când ÎI auzeai. El ţi-a dat pe Isus ca Mijlocitor înaintea Lui. Dar poate tu eşti îngrozit de măreţia acestui Isus, care, cu toate că S-a făcut om, este totdeauna Dumnezeu. Îţi trebuie înaintea Lui un avocat: aleargă la Maria." Papa Pius al IX-lea, în 1849, într-o enciclică (scrisoare circulară adresată episcopilor) spune: „Ştiţi bine, venerabili fraţi, că întreaga noastră încredere am pus-o în preasfânta Fecioară, fiindcă Dumnezeu a pus în Maria plinătatea oricărui bine. Dacă este vreo speranţă pentru noi, vreun har, vreo mântuire, acestea ne vin de la El, prin ea."

Ascultaţi şi ce spune o cântare adresată Fecioarei: „Închinăciune, o, regină, mamă a milei, dulceaţă şi speranţă a vieţii noastre, mântuire! Strigăm la tine, noi, fii ai Evei celei izgonite, spre tine suspinăm, gemând şi plângând în această vale a lacrimilor. Tu, avocatul nostru, îndreaptă asupra noastră priviri-le îndurării tale." S-ar adresa cineva astfel lui Dumnezeu sau Domnului? Fără a merge mai departe, vedeţi în ce idolatrie grozavă târăşte biserica romană pe cei care o ascultă. Ea aşază pe Fecioară în locul înţelepciunii veşnice de la Proverbele 8, în locul miresei din cântarea lui Solomon. Ea îi spune: „Sfărâmă cătuşele vinovaţilor, dă lumină orbilor, arată că eşti mama noastră."

În litaniile (rugăciunile) către Fecioară, biserica romană o numeşte „uşa cerului", „locul de scăpare al păcătoşilor", „steaua dimineţii"; şi atunci ce devine Hristos, singurul şi scumpul nostru Mântuitor, căruia numai Lui, Scriptura îi dă aceste titluri? (Ioan 10.9; Matei 11.28; Apocalipsa 22.16). Aceleaşi rugăciuni se adresează Fecioarei, ca „Mamei dumnezeieşti a harului", „Mama Creatorului", „Izvorul bucuriei noastre", „arca alianţei", „regina tuturor sfinţilor" şi, chemând-o şi cerându-i mijlocire, alături de Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt! Este de crezut oare că unul dintre învăţătorii lor a ajuns să spună: „Toate lucrurile sunt supuse Fecioarei; El însuşi, pentru că," spune el: „mama are întâietate asupra Fiului"? Nu este aceasta o hulă nemaipomenită?

Vedem că Fecioara a ajuns obiectul de seamă în cultul bisericii romane. Ea este invocată, ei i se roagă, de la ea se aşteaptă ajutor, în ea se pune toată încrederea.

Asupra acestui lucru încă vreo câteva cuvinte. Breviarul este o carte de slujbă folosită de preoţi, care trebuie să citească în fiecare zi câte o porţiune din ea, într-un anumit ceas, fie în public fie în singurătate. Ea conţine Psalmi pentru diferite ceasuri din zi, părţi din Scriptură, rugăciuni pregătite pentru sărbătorile sfinţilor, slujba Măriei etc. Preoţii n-ar face mai bine să citească zilnic şi în întregime Scriptura insuflată de Dumnezeu, în stare să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în dreptate şi să facă pe omul lui Dumnezeu capabil pentru orice lucrare bună (2 Timotei 3.16-17)? Aşa făcea Timotei, care nu mai avea nevoie de Breviar şi care nu ştia nimic de cultul Măriei, pe care l-ar fi lepădat cu groază ca pe o idolatrie dintre cele mai vinovate. Şi iată unul din îndemnurile pe care le conţine Breviarul: „Când se sfârşeşte furtuna încercărilor şi când eşti izbit de stâncile întristărilor, priveşte sus către stea, cheamă pe Maria. Când eşti aruncat încoace şi-ncolo pe valurile trufiei, ale ambiţiei, ale patimei şi ale invidiei, cată spre stea, cheamă pe Maria. Dacă eşti chinuit văzând mărimea păcatelor tale şi plin de groază gândind la ziua judecăţii, dacă începi să te cufunzi în oceanul tristeţii şi în prăpastia îndoielii, gândeşte la Maria. În primejdii, în încurcături, în îndoieli, gândeşte la Maria. Cheamă pe Maria!"

Ce se face atunci cu Hristos, dumnezeiescul şi Marele Mijlocitor, marele Preot al adevăratei vieţi creştine, Acela care ne ajută în slăbiciunile noastre, care ne numeşte prieteni ai Săi, şi este cu noi în mijlocul necazurilor pe care le întâmpinăm în lume? Biserica romană îl pune deoparte şi îl înlocuieşte cu o făptură preferată fără îndoială, dar despre care Cuvântul lui Dumnezeu nu ne vorbeşte nicăieri altfel decât pentru a ne-o arăta mântuită prin har, neştiutoare şi supusă greşelii ca şi noi.

Să luăm seama că după cel dintâi capitol din Faptele Apostolilor, unde ne este arătată împreună cu ucenicii, Maria nu mai este nicăieri pomenită în restul Noului Testament. Este un singur Mijlocitor, Isus, Avocatul nostru pe lângă Tatăl, Mijlocitorul atotputernic pe lângă Dumnezeu şi a cărui iubire faţă de noi este atât de mare şi de neschimbată. În încercări şi ispite, greutăţi şi primejdii, către El, adevărata stea a dimineţii, adevăratul şi singurul adăpost trebuie să privim, pe El trebuie să-L chemăm. Maria n-a făcut nimic pentru noi. El Şi-a dat viaţa pentru a ne mântui.

Una dintre formele superstiţioase care se leagă de cultul Mariei sunt mătăniile (numite rozariul). Se numeşte aşa un cordon care se termină printr-o cruce, împodobit cu bobiţe sau perle de două mărimi felurite. Sunt vreo sută cincizeci de bobiţe dintre cele mai mici şi pe lângă zece de acestea se află o perlă mai mare. Aceste bobiţe se pot trece printre degete şi servesc la socotirea numărului de mătănii făcute. La grăunţele mai mari se rosteşte un „Tatăl nostru" (rugăciunea pe care ucenicii au învăţat-o de la Domnul), la grăunţele (bobiţele) cele mărunte se spune o Ave Maria, care este salutarea îngerului adresată Mariei. Catolicii o spun astfel: „Cu plecăciune te salut, Marie, plină de har; Domnul este cu tine; tu eşti binecuvântată între toate femeile şi Isus, rodul pântecelui tău, este binecuvântat." Dacă pui alături aceste cuvinţe cu cele din Luca 1.28 şi 30 se vede numaidecât deosebirea dintre Cuvântul insuflat de Dumnezeu şi forma pe care i-o dă biserica romană. La această parte dintâi din Ave Maria, se adaugă: „sfânta Marie, mama lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, sărmanii păcătoşi, acum şi în ceasul morţii."

Ce deosebire între învăţătura lui Hristos care ne asigură o mântuire deplină pentru azi şi veşnicie, şi învăţătura Romei care te lasă întotdeauna în îndoială relativ la mântuire. Ea vrea să alerge la mijlocirea unei făpturi care avea ea însăşi nevoie să găsească har pentru sine însăşi, iar acum nu poate face nimic pentru noi, pentru că, potrivit Scripturii, Dumnezeu nu i-a dăruit nici o prioritate, nici putere! Domnului Isus I-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ (Matei 28.8).

Şiragul este o prescurtare a mătăniilor (rozariilor). Nu are decât cincizeci de Ave Maria despărţite prin câte un Pater (Tatăl nostru). La ce folosesc aceste mătănii? Pentru a număra rugăciunile spuse una după alta. A repeta, cu sau fără atenţie, 150 de Ave şi Pater sau 50 de Ave şi 5 Pater; a spune şi a repeta de mai multe ori mătăniile şi şiragul constituie o faptă plăcută înaintea lui Dumnezeu, după biserica romană. Preotul o impune ca faptă de pocăinţă pentru ispăşirea păcatelor (greşelilor). Se rosteşte mătania sau prescurtarea ei pentru a scurta durata chinurilor din purgatoriu, pentru sine sau pentru alţii. Nu găsim nimic asemănător în Sfânta Scriptură, sunt nişte practici superstiţioase, inventate de oameni. Ce spune Domnul? „Când vă rugaţi, să nu folosiţi repetări fără rost, ca păgânii, care gândesc că, dacă spun o mulţime de cuvinte, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei" (Matei 6.7-8). „Ca păgânii" spune Isus. Asta ne aminteşte de preoţii lui Baal, care de dimineaţă până la amiază repetau: „Baale, auzi-ne!" (1 Împăraţi 18.26). Iar în zilele noastre bieţii budişti, neştiutori, au şi ei mătăniile lor şi chiar mori de rugăciuni! Preoţii catolici impun repetarea rugăciunilor pentru ispăşirea păcatelor, iar Cuvântul lui Dumnezeu ne spune doar atât: „Dacă ne mărturisim păcatele, El (Dumnezeu) este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţe de orice nedreptate" (1 Ioan 1.9). În Biblie nu este vorba de nici o mătanie, nici de a repeta rugăciuni. Noi venim înaintea lui Dumnezeu (deci nu a preotului), ne mărturisim smeriţi păcatele şi, pe temeiul (puterea) lucrării perfecte a lui Hristos, Dumnezeu ne iartă şi ne curăţă. Cât de scumpă îndurare!

Mătania (rozaria) după cum vedem este închinată Fecioarei. Biserica romană a aşezat o sărbătoare a preasfintei Rozarii, cum spune ea, şi în ea, Fecioara este glorificată. În serviciul acestei sărbători iată ce găsim scris: „Să ne bucurăm cu toţii în Domnul, noi care ţinem această zi de sărbătoare în cinstea preafericitei fecioare Maria"; şi după aceea: „O, Dumnezeule, fă, Te rugăm, ca cinstind sfânta Rozarie a preafericitei fecioare Maria, să imităm ceea ce conţine ea şi să căpătăm ceea ce promite." A cinsti un şirag de mărgele, văzând în asta taina (şi ce sunt aceste taine!) de a lega numele lui Dumnezeu şi al Domnului Isus de idolatrie faţă de o făptură, nu este asta o profanare?