Diferite alte forme religioase

Vorbind despre Armeni, am amintit despre Turci, fioroşii lor stăpânitori. Aceasta ne duce în chip firesc să vorbim despre Mahomed şi religia pe care a întemeiat-o, care îi poartă numele şi pe care o răspândeau Turcii.

Apostolul Pavel menţionează trei sisteme religioase în care se grupau oamenii din timpul său. Erau Evreii, Grecii, care se închinau la idoli, şi Adunarea Domnului, adică creştinii: păgânismul, iudaismul şi creştinismul. Acestor trei forme religioase care mai dăinuiesc şi astăzi, trebuie să li se adauge acum o a patra, mahomedanismul sau islamismul.

Închinătorii la idoli sau păgânii alcătuiau din timpul lui Pavel, ca şi astăzi, categoria cea mai numeroasă. Sunt acei care cinstesc o mulţime de dumnezei numiţi idoli, nume dat mai ales reprezentărilor în aur, argint, în piatră sau lemn (Psalmul 115.4; Ieremia 2.27; Faptele Apostolilor 18.20). Aceste divinităţi erau sau stelele (2 Împăraţi 21.3; Ţefania 1.5) cărora li se dădeau mai mult decât o existenţă materială, sau fiinţe ale închipuirii cu care populau cerul, pământul şi marea, dând fiecăruia o îndeletnicire şi o putere aparte, sau chiar animale, fie şi reptile, sau plante (Romani 1.22-23).

Omul simte în el însuşi nevoia unei religii, adică de a se realipi unei puteri superioare, căreia el se poate adresa pentru a fi ajutat; însă păcatul l-a îndepărtat de Dumnezeu, a cărui cunoştinţă el n-a păstrat-o (Romani 1.10-21) şi Satan l-a îndreptat spre închinarea la idoli, astfel că înapoia idolilor se află demonii (1 Corinteni 10.20-21). Însă aceşti dumnezei, departe de a dărui sufletului pace, îl umplu de înfricoşare. Trebuie întotdeauna să-i cauţi, să-i împaci, ca să le câştigi ocrotirea.

Închinarea la idoli a luat naştere puţin timp după potop, pentru că Iosua spune poporului lui Israel că părinţii lor, înainte de Avraam au slujit altor dumnezei (Iosua 24.8). Ea s-a răspândit destul de repede pe pământ. Atunci Dumnezeu a hotărât să-Şi aleagă un popor (Deuteronom 7.7; 10.15), căruia să Se descopere, în mijlocul căruia amintirea că este un singur Dumnezeu adevărat să fie păstrată, cultul Lui să fíe ţinut (Deuteronom 7.9; 6.4; 10.12 etc. 12.10-14) şi căruia să-i încredinţeze cuvintele Lui (Romani 3.2), cuprinzând marele plan al cugetării sale veşnice, trimiterea unui Mântuitor care Se va naşte din sânul acestui popor (Galateni 4.4).

Poporul ales trebuia să urască închinarea la idoli şi să rămână cu totul departe de popoarele păgâne (Deuteronom 5.6-10; 6.14; 7.3-6,25,26; 9.16). Pentru a îndeplini ceea ce Îşi pusese în gând, Dumnezeu S-a descoperit lui Avraam (Faptele Apostolilor 7.2), credinciosul ascultător, ai cărui urmaşi prin Isaac şi prin Iacov aveau să fie poporul ales. Aceştia sunt Evreii cu care Dumnezeu a făcut legământ, popor căruia îi dăduse o lege, îi rânduise un cult, îi pusese un mare-preot şi îi făcuse promisiuni măreţe. Dar acest popor copleşit de atâtea haruri s-a arătat nerecunoscător, întotdeauna răzvrătit, dedându-se închinării la idoli şi pierzând astfel însuşirea sa strălucită de martor al lui Dumnezeu, şi aceasta în ciuda mustrărilor şi pedepselor pe care Dumnezeu le-a înmulţit, până când nu a mai fost nici un mijloc de îndreptare. Ei au fost luaţi în captivitate şi supuşi regilor străini şi închinători la idoli.

Dumnezeu a adus înapoi un oarecare număr în ţinutul lor, astfel că s-a împlinit printre ei promisiunea Mântuitorului, a Mesiei prezis de toţi profeţii (Mica 5.2; Isaia 7.14; 9.6-7; 11.1-10; Daniel 9.24-26) şi însuşi Fiul lui Dumnezeu, devenit om, a apărut printre ei! El era născut din femeie, urmaş al lui Avraam, din neamul lui David, potrivit promisiunii (Galateni 4.4; Luca2.7; Matei 1.1). El venea să-i scape (Matei 1.21; Marcu 1.15) de păcatele lor şi să întemeieze împărăţia lui Dumnezeu, Însă Evreii, în afară de un foarte mic număr, L-au lepădat şi L-au ucis.

Atunci Dumnezeu nu i-a mai recunoscut pentru un timp ca poporul Său şi judecăţile cele mai grozave au căzut asupra lor. Ei au fost împrăştiaţi peste tot, nemaiavând ţară, oraş sfânt, templu şi jertfe. Noi îi vedem în acestă stare şi ei vor rămâne în ea până ce se vor pocăi şi vor recunoaşte că Mesia şi Regele lor este Acela pe care nu L-au primit (Osea 3.4-5; Zaharia 12.10; 13.1). Aşteptând, Dumnezeu S-a îndreptat spre sărmanii păgâni azvârliţi în întunecimi de neştiinţa lor şi a făcut să se ridice deasupra lor lumina (Faptele Apostolilor 13.46-47; 28.24). El a făcut să fie vestită Evanghelia, vestea bună a mântuirii pentru oricine crede în Isus mort, înviat şi glorificat în ceruri (Faptele Apostolilor 13.38-39; 10.43); şi El a trimis Duhul Sfânt pentru a fi de faţă spre gloria lui Hristos, pentru a fi în oricare credincios şi pentru a forma Adunarea Creştină, strângând pe credincioşi în jurul Domnului. Deşi Evreii au fost daţi pentru un timp la o parte, ca popor, oricine dintre ei care crede în Domnul Isus este mântuit şi face parte din Adunare; însă el nu mai este Evreu, el este creştin, pentru că în adunare nu este nici Evreu, nici Grec, ci Hristos este totul.

După cum am văzut, Satan a reuşit să introducă răul în adunarea creştină. Puţin câte puţin, ea a decăzut de la curăţenia şi simplitatea de la început. Marele adevăruri ale mântuirii prin har au fost întunecate şi au fost înlocuite cu mântuirea prin fapte; formele exterioare au luat locul vieţii; în locul închinării în duh şi în adevăr s-a alcătuit un cult de ceremonii luate de la păgâni şi de la Evrei. Mai întâi biserica s-a supus statului pentru a fi sub ocrotirea lui, în locul celei a lui Dumnezeu, apoi, plină de mândrie, ea a voit să îl stăpânească la rândul ei. Deşertăciunea lumească s-a introdus în ea, după aceea ea a alunecat într-o închinare la idoli mai rea decât aceea a păgânismului, dând un cult sfinţilor şi Fecioarei şi închinându-se până la pământ înaintea icoanelor. Certuri nesfârşite au sfâşiat-o, iar pe de altă parte s-a ridicat puterea papei de la Roma, numindu-se vicarul sau locţiitorul lui Isus Hristos pe pământ şi cerând autoritatea cea mai înaltă asupra întregii Biserici, în timp ce episcopii şi preoţii care îi erau supuşi îşi îndeplineau stăpânirea lor asupra turmelor. La aceasta trebuie să se adauge o adâncă neştiinţă.

Aceasta era starea de lucruri în creştinătate când s-a ivit Mahomed şi a întemeiat religia sa nouă care respingea păgânismul, dar nu primea ca bune nici iudaismul nici creştinismul. Islamismul sau religia musulmană este o plagă groaznică pentru creştinătate mai ales în Răsărit şi se poate spune pentru toată lumea. Este o religie adevărată sau măcar una care are ceva adevăr? Nu. Cu toate pretenţiile ei, ea este în întregime neadevărată. Mahomed este un profet mincinos şi Dumnezeul care vrea el să fIe iubit nu este un adevărat Dumnezeu. Să ne aducem aminte că nu este decât o singură revelaţie a lui Dumnezeu: aceea pe care a dat-o prin proroci, prin Fiul Său şi apostolii Săi şi care se află în Biblie, care în întregime este Cuvântul lui Dumnezeu.

Astfel, sunt azi pe pământ patru mari forme religioase: păgânisinul, care se împarte într-o mulţime de felurite forme, de la budism până la fetişism sau cultul lucrurilor neînsufleţite şi care au pe Satan iniţiator. Pe câţi nu-i ţine el legaţi în lanţuri! Apoi mahomedanismul, care pretinde că vine de la Dumnezeu, dar care nu e decât o amăgire, o nălucire şi o cursă încă mai nenorocită a duşmanului, care ţine astfel milioane de oameni sub stăpânirea lui şi în lanţurile unor greşeli ucigătoare. În al treilea rând iudaismul, care are pe adevăratul Dumnezeu, care are în Vechiul Testament o parte din revelaţia lui Dumnezeu. Dar, neprimind pe Hristos, Mesia pe care Îl vestise Vechiul Testament, Iudeii nu s-au supus lui Dumnezeu. În sfârşit, creştinismul, care are întreaga revelaţie a lui Dumnezeu în Vechiul şi în Noul Testament. Creştinii au pe adevăratul Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Creştinismul în forma lui exterioară este creştinătatea cu numeroasele sale secte. Însă oricare ar fi decăderea Bisericii sau a Adunării, numai în creştinism se află adevărul care mântuie. Aici este făcut cunoscut numele lui Isus, singurul care a fost dat printre oameni şi prin care trebuie să fim mântuiţi (Faptele Apostolilor 4.12). Biserica a fost neascultătoare şi a decăzut. Vedem pentru ea timpul când va fi vărsată din gura Domnului (Apocalipsa 3.16).

Însă în toate timpurile, Dumnezeu a avut o rămăşiţă de oameni (martori) credincioşi (Apocalipsa 2.13,25; 3.4) şi care la anumite epoci au pus din nou în lumină adevăruri uitate. Astfel, în timpul Reformei, luptând împotriva greşelilor Romei, Luther, Calvin, Farel şi alţii au pus din nou în lumină Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, singura autoritate fără greşeală, şi îndreptăţirea păcătosului prin credinţa în Isus. Astăzi, ce a fost reamintit creştinilor este adevărul despre Biserică şi despre viitoarea întoarcere a Domnului pentru a lua pe ai Săi cu Sine. Noi suntem în ultimul timp, deosebit de serios, şi Cuvântul Domnului către acei — în mic număr — care au primit aceste adevăruri este: „Eu vin curând; păstrează ce ai, ca nimeni că nu-ţi ia cununa" (Apocalipsa 3.11).