Nestor şi nestorienii

După ce ne-am ocupat de ceea ce se petrecea în Biserică la marginile Europei apusene, în Irlanda, în Scoţia şi în Marea Britanie, vom reveni în Răsărit. În Apus, puterea bisericii romane creştea sub supravegherea papilor ambiţioşi şi vicleni; în Răsărit, ceea ce se vede din nefericire dominând sunt discuţiile fără sfârşit, stârnite de ambiţiile şi rivalităţile episcopilor marilor oraşe: Constantinopol, Antiohia şi Alexandria, producând erezii şi dezbinări şi aducând adesea certuri sângeroase, pentru că în loc de sabia Duhului, Cuvântul Domnului, se foloseau de arme fireşti, căutând sprijin pe lângă împăraţi. Aceste discuţii se îndreptau mai ales asupra Persoanei Domnului Isus.

Satan este adversarul lui Hristos, care are un singur scop: să-I distrugă puterea; şi toate strădaniile şi şiretlicurile lui caută să atace şi să distrugă ceea ce ne învaţă Cuvântul Domnului despre Isus, Fiul lui Dumnezeu. El ştie că odată cu credinţa în Hristos, totul cade şi că, atacând pe Mântuitorul, ar putea înlătura mântuirea. Pentru a-şi atinge scopurile, Satan învaţă pe oameni să raţioneze asupra Persoanei Domnului, care, noi ştim din Scriptură, este totodată adevărat Dumnezeu şi adevărat om, Dumnezeu peste toate lucrurile, veşnic lăudat şi arătat în trup (carne). „Cuvântul a devenit carne", ne spune Ioan 1.14; Romani 9.5; 1 Timotei 3.16. Cine poate explica aceasta? Nimeni; este o taină de nepătruns, aşa cum, însuşi Isus ne-o spune: „şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl" (Matei 11.27).

Când se iveau greutăţi în ceea ce priveşte învăţătura, se convocau, e drept, sinoade sau adunări de episcopi, dar de obicei ele erau conduse de împăraţi şi înfluenţate de ei sau de acei care aveau în mână conducerea imperiului; de asemenea, ele erau adesea scena violenţelor şi judecăţilor nedrepte, cum am văzut în cazul lui Chrisostom.

Totuşi câteva sinoade au păstrat adevărul, ca de exemplu acela din Niceea, care a subliniat dumnezeirea lui Hristos potrivit Scripturii. Scriptura ne arată cu claritate că Isus era în adevăr un om. El a fost născut prunc din Maria; El a crescut, mărindu-Se în statură ca şi în înţelepciune, şi a devenit om matur. El mânca şi bea, era obosit, Se odihnea, dormea, Se bucura şi Se întrista; suferea cu trupul şi cu sufletul. Şi ceea ce este atât de preţios pentru noi este că Isus avea toate afecţiunile şi sentimentele unui om, dar fără păcat. În acelaşi timp El era cu adevărat Dumnezeu, înviind morţii printr-un cuvânt, potolind vânturile şi valurile, zicând: „Potoliţi-vă" şi făcând El însuşi alte minuni pe care simpla putere a unui om nu le-ar li putut înfăptui. Prorocii şi apostolii au făcut astfel de lucruri, însă în numele Celui Veşnic sau al lui Isus din Nazaret, în timp ce El le făcea prin propria Sa putere dumnezeiască. Glasul Domnului Îl numeşte „Fiul Său preaiubit"; prin El lucrurile au fost create şi tot prin El se menţin; îngerii lui Dumnezeu Îl adoră; El este Cel viu, Cel care trăieşte veşnic". Lui Îi aparţine gloria. Iată ce ne învaţă Cuvântul Domnului şi ce trebuie să ne rămână în minte.

O mare neînţelegere s-a iscat în Răsărit cu privire la Fiinţa Domnului. Douăzeci şi unu de ani după moartea lui Chrisostom, scaunul episcopal din Constantinopol a devenit vacant. Împăratul Teodosie al doilea a chemat pentru a ocupa acest post însemnat, pe un preot din biserica Antiohiei, numit Nestor, despre care se spunea că era la fel de distins şi în talentele sale si în evlavia sa. Dar în realitate, Nestor era mândru si necruţător.

Îndată ce a fost aşezat ca episcop la Constantinopol, a început să persecute cu multă violenţă pe toţi acei care erau în afară de comuniunea bisericii — pe arieni şi chiar pe acei care nu erau deosebiţi decât asupra unui punct neînsemnat, ca de exemplu timpul ţinerii sărbătorilor Paştelui. într-o cuvântare către împărat, Nestor a mers până acolo încât a zis: „Împărate, dă-mi un loc pe pământ curăţit de eretici şi eu îţi voi da cerul; luptă cu mine împotriva ereticilor şi te voi ajuta să birui pe Perşi." Cuvinte semeţe în gura unui sărman muritor, chiar conducător de suflete! Nu ştia că în curând el însuşi avea să fie acuzat de erezie şi condamnat.

Încă de pe atunci María, mama Mântuitorului, începuse să fie înconjurată cu un fel de venerare superstiţioasă. I se sfinţeau biserici, unde era invocată sub numele de „Mama lui Dumnezeu". Se zicea că ar fi murit la Efes, se arăta chiar mormântul ei, ceea ce atrăgea o mulţime de pelerini şi aceasta era pentru Efeseni un izvor de numeroase câştiguri. Ea era astfel privită nu numai ca patroană, dar chiar ca hrănitoarea Efesului. Se zicea că ea făcea să plouă asupra oraşului şi chiar asupra Asiei, binefaceri de tot felul.

Aceasta ne aminteşte istoria povestită în capitolul 19 din Faptele Apostolilor. Cu 400 de ani înainte, în acelaşi oraş Efes s-a înălţat templul marei zeiţe Diana, pe care o slăvea întreaga Asie, căreia îi era consacrat oraşul Efes şi care era de asemenea izvor de venituri pentru orăşeni. Pavel, slujitorul Dumnului, vestise pe Hristos, şi cultul Dianei şi idolatria căzuseră; şi acum o nouă idolatrie, mai rea decât prima, înlocuise pe aceasta. Nu numai mama lui Isus era privită ca un fel de divinitate, o „regină a cerului", dar în curând şi sfinţii, apostolii şi martirii au apărut ca un fel de mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, s-au zidit biserici puse în cinstea lor, li s-au adresat rugăciuni şi li s-au venerat rămăşiţele cărora li se atribuiau chiar puterea de a face minuni. Şi acest rău a continuat să cuprindă din ce în ce mai mult biserica. Câtă putere de orbire răspândeşte Satan în sufletul omului! Dar să revenim la Nestor.

Era deci ceva răspândit în secolul al patrulea de a da Mariei numele de „Maica Domnului", expresie care nu se află în nici o parte în Scriptură, deşi ştim că: „din Maria S-a născut Isus Hristos" (Matei 1.16), dar în acelaşi timp ştim că „Hristos este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci." Într-un discurs ţinut la Constantinopol, Anastase, preot adus de Nestor din Antiohia, s-a ridicat împotriva titlului de „Maica Domnului" atribuit Mariei, iar Nestor l-a încuviinţat.

Aceasta a adus o mare frământare în biserica din Constantinopol, unde Maria era venerată ca şi în Efes; aceste cuvinte au fost privite ca o insultă adusă mamei lui Isus. Nestor a încercat să lămurească într-o cuvântare, de ce el nu putea să încuviinţeze ca titlul de „Maica Domnului" să fie acordat Mariei. Dar el a lămurit în aşa fel încât se înţelegea din cuvântarea lui că deoarece în Hristos sunt două firi: dumnezeiască şi omenească, au fost deci şi două persoane: omul, fiul Mariei, şi Fiul lui Dumnezeu. El împărţea astfel Fiinţa Domnului pe care noi o vedem mereu una — un singur Hristos. Mai multe expresii de care se folosea arată că aşa era gândirea sa şi el a mers până a se exprima într-un chip cu totul nerespectuos, zicând: „Nu voi admite niciodată un Dumnezeu de două luni, un Dumnezeu de trei luni; niciodată eu nu voi adora ca atare un copil care a supt laptele mamei sale şi care a fugit în Egipt ca să-Şi scape viaţa." Era o adevărată defăimare şi aceasta ne arată până unde poţi fi târât când vrei să raţionezi cu privire la ceea ce este din veşnicie, în afară de priceperea noastră şi cunoscut numai de Dumnezeu. Pruncul din iesle, Acela pe care Îl preamăreau îngerii, pe care Simeon L-a luat în braţele lui şi care într-adevăr a fost călăuzit împreună cu mama Sa de Iosif în Egipt, era chiar Fiul lui Dumnezeu, Domnul Însuşi, care printr-o taină de nepătruns S-a coborât astfel până la noi.

Episcopul Alexandriei, Cyril, a atacat puternic pe Nestor şi învăţăturile lui, dar, făcând aşa, a căzut el însuşi în mari greşeli, care au fost arătate de Ioan, episcopul Antiohiei. Totuşi Ioan, deşi prieten cu Nestor, nu îl încuviinţa deloc şi chiar îi scrisese, pentru a-l face să înţeleagă că nu are dreptate. Pe de altă parte, Cyril a ştiut să câştige de partea sa pe episcopul Romei, Celestin. Pentru a pune capăt acestor neînţelegeri, împăratul a convocat un sinod general la Efes în 431. Ar fi trebuit să se aştepte ca toţi episcopii chemaţi să fie la un loc, dar Cyril prin intrigile lui a ştiut să procedeze aşa de bine, încât consiliul se deschisese înaintea sosirii lui Ioan şi a episcopilor care erau cu el şi Cyril însuşi, deşi învinovăţit, a prezidat. Urmarea a fost condamnarea şi scoaterea din funcţie a lui Nestor. Tocmai atunci au sosit Ioan şi episcopii sirieni care s-au adunat de asemenea într-im sinod, au declarat că adunarea alcătuită sub conducerea lui Cyril era un sinod fals şi l-au excomunicat. Chestiunea a fost adusă înaintea împăratului, pe care Cyril a reuşit să-l convingă despre dreptatea cauzei lui şi despre validitatea sinodului pe care îl prezidase. Împăratul a sfârşit prin a-l aproba şi astfel scoaterea din funcţie a lui Nestor a fost încuviinţată. Cei mai credincioşi de la curte l-au părăsit, şi chiar Ioan al Antiohiei i-a cerut îndepărtarea.

Mai întâi Nestor s-a retras în mânăstirea în care îşi petrecuse tinereţea, aşezată la mică depărtare de Antiohia. Dar aici nu a rămas liniştit. A publicat câteva cărţi şi, prin predicile lui mişcătoare, a atras numeroase persoane din lumea bună a Antiohiei. Duşmanii au început să se neliniştească. Îndemnat de ei, papa Celestin a cerut împăratului ca duşmanul fecioarei şi al Fiului să fie scos afară din societatea oamenilor pe care se încăpăţâna s-o piardă şi îndemna pe episcopi să se alăture cererii lui. Împăratul l-a exilat la Petra în Arabia şi a proscris la fel pe prietenii şi partizanii lui. Duşmanii lui Nestor au găsit că locul exilului nu era destul de îndepărtat şi el a fost trimis în Egipt, în oazele Ibis, unde se îndepărtau marii criminali de stat. Era un loc învecinat de un foarte mare ocean de nisip şi de unde nu se putea fugi fără a-ţi pierde viaţa.

Aici Nestor a început să-şi scrie biografia, lucrare care nu ne-a rămas până azi. Făcut prizonier de o ceată de Arabi nomazi care se abătuseră pe la oază pentru a o jefui, el a fost părăsit de ei şi a putut să ajungă în Panopolis, mic oraş din provincia Tebei. Guvernatorul Tebei n-a îngăduit lui Nestor să rămână aici. El a dat ordin de a-l trece la Elefantis, pe hotarul Etiopiei. Dar copleşit de bătrâneţe şi oboseală, Nestor a căzut de pe cal şi s-a rănit greu. Adus la Panopolis, a murit în anul 440.

Un oarecare număr de episcopi nu au putut fi de acord cu hotărârile sinodului din Efes, în ceea ce priveşte scoaterea din funcţie a lui Nestor. Ei au fost siliţi la aceasta de către împărat, nelăsându-le altă posibilitate decât de a iscăli şi ei sau de a fi declaraţi ca nestorieni şi, ca atare, urmăriţi, destituiţi, exilaţi sau trimişi în mine. Aşa era rezultatul asocierii bisericii cu statul, acesta folosindu-se de sabia conducătorului pentru a persecuta pe cei care nu i se supuneau! Cei mai mulţi s-au supus, dar vreo câţiva au rămas neclintiţi. Unul dintre ei, numit Alexandru, episcop din Hierapolis, om foarte bătrân, arăta o tărie de neclintit. Prietenilor care stăruiau să iscălească, ca şi ceilalţi, le răspundea: „Liniştiţi-vă. Eu nu mă sinchisesc deloc de ceea ce fac alţii, dar dacă ar învia toţi morţii şi ar numi cucernicie nelegiuirea din Egipt (voia să spună, purtarea lui Cyril din Alexandria), eu nu-i voi socoti demni de încredere." El a rupt relaţiile cu prietenii săi şi, obligat de guvernator să iscălească sau să părăsească oraşul, el a plecat. Însă numaidecât întregul oraş a închis bisericile. Guvernatorul a spart uşile şi a făcut să se ţină slujba cu sprijinul soldaţilor. Cât despre bătrânul episcop, el a fost condamnat la muncă în minele din Egipt şi acolo a murit.

Instigaţi de Cyril, persecuţia împotriva nestorienilor bântuia în toate părţile. Ce se întâmpla? Se întrebuinţa un mijloc de care S-a folosit Domnul pentru a răspândi nu neadevăratele învăţături puse pe seama lui Nestor, ci însuşi creştinismul. Acei care erau numiţi nestorieni fiindcă nu au voit să iscălească legile unui sinod pe care nu-l puteau recunoaşte şi care erau pentru aceasta foarte mult persecutaţi, s-au retras în Persia. Aici ei au fost foarte bine primiţi şi ocrotiţi de regii acestui ţinut, din ură faţă de imperiul grec. Ei au întemeiat o biserică independentă de cea din Constantinopol şi căreia un oarecare Barsumas, episcop de Nisibia în Mesopotamia, i-a dat o constituţie.

Nestorienii s-au răspândit în ţinuturile udate de Eufrat şi, însufleţiţi de o mare râvnă de misionari, ei au răspândit cuvântul Evangheliei în Arabia, în Persia, în India şi până în China, unde mai dăinuiau încă, în veacul al 13-lea, câteva din bisericile lor; dar în veacul al 16-lea nu mai rămăsese nici urmă. Urmaşii nestorienilor, aşezaţi în Persia, mai există încă. Vom spune câteva cuvinte despre ei.

În partea de miazănoapte a Persiei, la poalele munţilor înalţi acoperiţi de zăpadă este o câmpie întinsă de o mare frumuseţe. Este provincia Urmia sau Oroomiah, unde dăinuiesc creştinii nestorieni. Această câmpie, mărginită de munţi prăpăstioşi, are multe oraşe înconjurate de arbori verzi şi de lanuri de grâu. În apropiere se află lacul Urmia, presărat de insule. În numeroase locuri în câmpie se văd un fel de movile alcătuite din cenuşă, acoperite de un strat subţire de pământ. Se bănuieşte că sunt locurile unde ardea fără încetare focul sfânt şi unde preoţii Parsis se închinau până la pământ înaintea răsăritului de soare.

Nestorienii sunt un popor vrednic de luare aminte, în multe privinţe. Limba lor, siriacă, se apropia mult de ebraică şi era vorbită cu mai multe veacuri înaintea naşterii Mântuitorului. Ea este aproape aceeaşi cu cea obişnuită în general în Palestina în zilele Domnului şi de care El Se folosea pentru a vorbi cu ucenicii Săi şi pentru a învăţa poporul. Chiar în această limbă, El a strigat de pe cruce: „Eloi! Eloi! lama sabactani!" adică „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?"

Nestorienii erau numeroşi şi îşi urmau în pace îndeletnicirile de agricultori şi negustori, tot astfel ca şi lucrarea misionară. Când a avut loc invazia mahomedană în Persia, pe la mijlocul secolului al şaptelea, nestorienii au fost chiar foarte prigoniţi de către învingători. Ei nu aveau altă scăpare, ca şi Armenii de mai târziu, decât Coranul sau moartea. Numărul lor mereu s-a dus ca zăpada primăvara şi astăzi nu mai sunt socotiţi decât cam 400.000. În acelaşi timp ei au căzut puţin câte puţin în neştiinţă, demoralizare şi superstiţie.

Cu toată marea decădere a bisericii lor, nestorienii au rămas în ceea ce priveşte învăţătura, mai apropiaţi de Biblie decât romano-catolicii, Grecii şi Armenii. „Eu n-am întâlnit niciodată", spunea un misionar, „un nestorian care să tăgăduiască autoritatea supremă a Cuvântului lui Dumnezeu. Ei urăsc cultul icoanelor şi nu admit deloc spovedania şi iertarea dată de preot. Ei nu cunosc nici slujba liturghiei, nici închinarea la anafura catolicilor. Ei resping ca rele şi împotriva Scripturii, învăţăturile reînnoirii baptismale (învăţătura care pretinde că botezul apei lucrează în suflet noua naştere sau reînnoirea), penitenţa (care înseamnă actele impuse de preot ca o îndreptare sau o pedeapsă a greşelilor făptuite), purgatoriul (Purgatoriul este, după romano-catolici, un loc intermediar între cer şi iad, unde focul completează curăţirea sufletului, care pe pământ nu a fost îndeajuns făcută). Ei cred în Hristos, ca într-o singură Persoană „totdeauna Dumnezeu adevărat şi om adevărat." Ei primesc cu bucurie pe acei care vin la ei în numele lui Isus Hristos. Misionarii americani veniţi printre ei au fost bine primiţi şi s-au silit să răspândească adevărurile din Scriptură, îndemnându-i, în acelaşi timp, să ducă o viaţă sfântă şi umilă.

Primul misionar care a venit în mijlocul lor a găsit această veche biserică în ruine şi în ţărână. Poporul zăcea în cea mai cumplită neştiinţă. Nu se aflau şcoli şi cu greutate într-un sat ştiau să citească 6 inşi. De altfel ei nu aveau cărţi, decât puţine manuscrise, al căror preţ era foarte mare. Furtul printre ei era general şi minciuna un obicei învechit. „Noi toţi minţim," spuneau ei; „cum ne-am putea face treburile, dacă nu am minţi?" Ei beau vinul ca apa şi cât despre religie, păstrau un fel de ortodoxie, ea nu era decât o formă. Azi în multe sate sunt şcoli şi s-au întemeiat instituţii pentru a ridica şi forma tinerii de ambele sexe potrivit scopului de a învăţa poporul şi de a repara astfel relele strânse de atâtea veacuri. Sfintele Scripturi au fost tipărite în întregime, atât în vechea limbă a nestorienilor, cât şi în aceea pe care ei o vorbesc astăzi.

„Influenţa Sfintei Scripturi asupra elevilor în şcoli şi gimnazii," spunea un misionar, „apoi asupra sutelor de nestorieni adulţi care învaţă să citească în şcolile de duminică, această influenţă exercitindu-se în umilele lor locuinţe şi, prin toţi aceşti cititori, asupra mulţimei poporului, este de nebănuit." Cei mai mulţi sunt ca nişte fiinţe ce se deşteaptă dintr-un somn adânc şi se întreabă: „Cum se face că noi am fost ţinuţi atâta timp în neştiinţă?" Şi preoţii răspund: „Noi înşine am rămas până în ziua aceasta ca morţi în greşelile şi păcatele noastre şi păcatul nostru este cu mult mai mare decât al vostru, pentru că v-am ascuns atât de mult timp lumina." Misionarii americani au de luptat cu misionarii romano-catolici, care ar voi să alipească Romei, biserica nestoriană. Pe de altă parte se pare că un oarecare număr de nestorieni s-a îndreptat spre biserica greacă, pentru a fi ocrotiţi împotriva mahomedanilor din Persia.