Roma triumfă în Anglia

Moartea lui Oswald nu a oprit lucrarea grea a misionarilor. Ei mergeau propovăduind din loc în loc şi îndată ce erau văzuţi pe undeva, populaţia alerga la ei, rugându-i să le vorbească despre Cuvântul vieţii. Astfel învăţătura creştină cea curată se răspândea la Saxonii din Nord, în timp ce Saxonii din Sud recunoşteau întâietatea Romei şi urmau formele şi ceremoniile cultului ei. Preoţii care aparţineau Romei doreau mult să atragă pe creştinii bretoni la această biserică, care voia să aibă stăpânirea întregii lumi; ocazia înfăptuirii s-a ivit în curând.

Osny urmase fratelui său Oswald, însă era cu totul deosebit de el. Foarte ambiţios, el voia să-şi mărească statele şi a mers chiar împotriva lui Oswin, ruda sa, regele din Deiria. Acesta, nevoind să lupte, s-a refugiat la un nobil pe care şi-l credea prieten. A fost trădat şi Osny a pus să-l omoare. Aidan, auzind de această crimă, a murit de durere. Osny s-a făcut stăpân pe Deiria şi mai târziu pe regatul Merciei. El a devenit astfel cel mai puternic dintre regii Saxoniei. Era cel mai fericit? Nu; conştiinţa nu-i dădea pace.

Regina Earfeld era sub ascultarea bisericii din Roma şi ar fi dorit ca Osny să fie la fel. Ea era susţinută de doi preoţi, unul numit Roman şi celălalt Wilfrid, acesta din urmă un om înzestrat cu mari talente, însă foarte ambiţios după onoruri şi bogăţii. El nădăjduia că, dacă va aduce pe rege şi pe supuşii săi sub ascultarea bisericii din Roma, va căpăta un post înalt în preoţime, pentru a-şi putea satisface astfel avariţia.

Osny, neliniştit de amintirea uciderii lui Oswin şi de alte greşeli, ar fi vrut să liniştească pe Dumnezeu şi să-şi facă rost de o intrare în cer. Unde ar fi trebuit el să caute pacea sufletului său? Singur Hristos putea să i-o dea, dar preoţii romani îl încredinţau că numai în biserica lor ar putea să găsească ceea ce îi dorea inima. Pentru a hotărî, ei au propus o întâlnire publică între ei şi episcopii bretoni. Osny a consimţit şi întâlnirea a avut loc la Whitby.

După moartea lui Aidan, bătrânii din Iona au trimis, pentru a-l înlocui, un episcop numit Colman, om simpu dar energic. El a venit la această reuniune împreună cu alţi episcopi bretoni. Regele a început astfel: „Pentru că noi suntem servitorii aceluiaşi Dumnezeu şi pentru că aşteptăm aceeaşi moştenire, trebuie să avem aici pe pământ aceeaşi lege asupra vieţii şi trebuie să căutăm care este cea adevărată." Colman a răspuns: „Noi urmăm învăţătura lui Colomba, care este aceea a lui Ioan, şi învăţătura bisericilor pe care el le conducea. Să ne păzim de a o călca!" Wilfrid, cu multă agerime şi ştiind cum să uimească sufletul regelui prin aspectul măreţiei şi a puterii, a răspuns: „Cât despre noi, legea noastră este aceea a Romei, unde au propovăduit sfinţii apostoli Petru şi Pavel. Ea este răspândită la toate popoarele. Picţii şi Bretonii, alungaţi la capătul pământului, voiesc ei să lupte singuri împotriva lumii întregi? Vreţi voi să-l puneţi pe Colomba, oricât de sfânt ar fi fost el, în faţa lui Petru, cel dintâi dintre apostoli, căruia Hristos i-a zis: „Tu eşti Petru, şi-ţi voi da cheile împărăţiei cerurilor?"

Wilfrid nesocotea într-adins pe Ioan, pentru a nu vorbi decât de Colomba. Dar în loc ca unii şi alţii să se îndrepte numai spre Scripturi, se plângeau neliniştiţi de tradiţii, de obiceiuri, de aşa-zise reguli date de cutare sau cutare apostol, care se împotriveau unul faţă de altul. Tot aşa era şi la Corinteni, unde se spunea: „Eu sunt al lui Pavel; şi eu al lui Apolo; şi eu al lui Chifa" (1 Corinteni 1.12).

Şi apoi vedem întărindu-se această pretenţie care nu poate fi îndreptăţită de Scriptură, că Petru fiind conducătorul apostolilor, iar papa, ca urmaşul său, trebuie să fie căpetenia întregii biserici creştine. Pavel, inspirat de Duhul Sfânt, a zis: „Căci măcar că nu sunt nimic, totuşi cu nimic n-am fost mai prejos decât aceşti apostoli înălţaţi;" (2 Corinteni 12.11) nu era nimic în el, în sufletul lui, nici prin el însuşi, dar ceea ce era, venea din îndurarea lui Dumnezeu. Unde este întâietatea lui Petru, dacă Pavel nu este cu nimic mai prejos decât cei mai aleşi apostoli? Dar se va zice: Domnul n-a dat oare lui Petru cheia împărăţiei cerurilor? (Matei 16.19). Da, fără îndoială, şi Petru s-a folosit de ea. El a deschis porţile împărăţiei cerurilor pentru Evrei, la sărbătoarea Rusaliilor sau Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2.37-41) şi le-a deschis şi Neamurilor când el vestea pe Hristos şi iertarea păcatelor prin Numele Său lui Corneliu, casei sale şi prietenilor săi (Faptele Apostolilor 10.1-48).

Poate cineva va zice: Da, dar Domnul a dat lui Petru puterea de a lega şi a dezlega pe pământ. Dar faptul acesta trebuia întărit în cer (Matei 16.19) şi era dat fiecărui apostol (Ioan 20.23). A lega şi a dezlega înseamnă a recunoaşte iertarea oricărui om care crede în Domnul şi pedepsirea oricărui nu crede în Hristos (Ioan 3.36), şi aceasta a făcut-o Petru în cele două ocazii pe care le-am citat.

O altă întrebare pe care o pun partizanii Romei este aceasta: Domnul n-a spus El însuşi: „Tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Biserica Mea" (Matei 16.18)? Şi prin această biserică ei înţeleg aceea a Romei. Dar cuvintele Domnului nu însemnau că biserica Lui e întemeiată pe Petru. Ar fi în neînţelegere cu alte locuri unde citim că Hristos este singura temelie (1 Corinteni 3.11). Este bine spus că sfinţii sunt „zidiţi pe temelia apostolilor şi a prorocilor" (Efeseni 2.20), pentru că ei au vestit mântuirea şi ei au arătat gândurile lui Dumnezeu, dar Petru nu-i mai mare decât ceilalţi apostoli şi Isus Hristos rămâne singur piatra din capul unghiului, fără de care nu se poate nimic.

Biserica nu-i întemeiată pe Petru, ci pe frumoasa mărturie a lui Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu" (Matei 16.16). Petru era o piatră, o simplă piatră în măreaţa clădire pe care avea s-o zidească Hristos. Şi cât despre pretenţia celor care fac din papă căpetenia bisericii de pe pământ, să ne aducem aminte că Hristos este singurul Cap sau Căpetenie a Bisericii, care este trupul Său, şi că acest divin Conducător Se află în cer (Efeseni 1.22-23).

Sărmanul Osny, dacă ar fi cunoscut Cuvântul Domnului, ar fi putut ţine piept dibăciei partizanilor Romei; iar bieţii episcopi bretoni nu au ştiut să se folosească de această armă puternică, „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu" (Efeseni 6.17).

După ce îl auzise pe Wilfrid, regele, întorcându-se spre Colman, îi spuse: „Este adevărat că Domnul ar fi spus aceste cuvinte lui Petru?"

- Acestea sunt adevărate, o rege! a răspuns Colman.

- Şi poţi să-mi dovedeşti că o aşa mare putere a fost dată lui Colomba?

- Nu putem.

Colman nu ar fi trebuit să-l lase pe Colomba la o parte şi să spună regelui ceea ce arată Scriptura? Dar acum, chiar celor din Iona le slăbise cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu şi se ataşau mai mult de tradiţii decât de ceea ce a spus Domnul.

Osny, fericit de a vedea curmată o ceartă care nu părea să aibă rezolvare nici chiar în propria sa casă, fericit de asemenea, în adânca lui neştiinţă, de a avea pe cineva care să-i deschidă cerul, a strigat: „Petru este portarul; eu vreau să-l urmez pe el şi pe urmaşul lui, ca nu cumva, când mă voi înfăţişa la poarta cerului, să nu-l găsesc ca să-mi deschidă." El nu ştia că Hristos este poarta mântuirii, că El deschide şi că nimeni altul n-o închide (Ioan 10.7-9; Apocalipsa 3.7). Astfel a învins biserica Romei. Pretenţia ei de totdeauna este să stăpânească; ea vrea să fie aşezată ca regină (Apocalipsa 18.7). În afară de supunerea la învăţăturile şi ritualurile ei şi aceluia care cutează să-şi zică vicarul lui Dumnezeu pe pământ, nu este mântuire, spune ea. Dar ce spune Cuvântul Domnului? „În nimeni altul nu este mântuire — decât în Hristos — căci nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi" (Faptele Aposolilor 4.12). Cât despre biserică, cât de departe se întinde stăpânirea ei, ne este spus că adevărata Biserică este supusă lui Hristos (Efeseni 5.24). Ea nu sfinţeşte, deci, ci este sfinţită de Cuvânt (versetele 26-29). În biserica romană amăgitoarea prorociţă Izabela este cea care stăpâneşte, şi ea reprezintă Roma şi pretenţiile ei.

Copleşit de durere, Colman s-a întors în Scoţia cu episcopii pe care nu-i putuse convinge Wilfrid. Osny, nădăjduind astfel să-şi răscumpere sufletul, desfăşură o mare activitate pentru a-şi aduce supuşii la ascultarea bisericii din Roma. Wilfrid îl ajuta din toate puterile lui. El a devenit episcopul unei foarte mari dioceze, s-a îmbogăţit cu numeroase bunuri care fuseseră ale multor mânăstiri şi era înconjurat de o mare suită; el nu era servit decât în vase de aur şi de argint. Câtă deosebire între el şi umilii episcopi din Iona! Dar această mândrie, acest lux, această lăcomie, această iubire de stăpânire, de bogăţii şi de plăcerile cărnii începea să se răspândească din ce în ce mai mult la înalţii slujbaşi ai clerului roman şi la papi de-a lungul veacurilor întunecate ale evului mediu, în timp ce preoţimea de jos şi poporul rămâneau în cea mai jalnică ignoranţă şi daţi pe mâna superstiţiei.

Dar triumful Romei nu se mărginea aici. În curând Scoţia şi chiar Iona au fost copleşite de străduinţele preoţilor romani. Preoţii s-au adresat lui Naitam, regele Picţilor. L-au convins cât de mult înalţă pe un rege onoarea de a aparţine unei biserici puternice în fruntea căreia se află chiar un pontif universal, urmaş direct al lui Petru, în comparaţie cu supunerea unor comunităţi religioase conduse de nişte bătrâni sărăcăcioşi. I-au arătat cât de mult se potriveşte măreţia cultului roman, măreţiei regeşti. Naitam, sedus de gândul că se va putea potrivi cu iluştrii regi ai Francilor, a cedat şi şi-a chemat arhitecţii ca să-i zidească biserici de piatră în locul umilelor locaşuri de lemn, unde fusese vestit mai înainte Hristos.

Apoi a dat ordin ca toţi preoţii regatului să primească tunsura romană în semn de supunere acestei biserici. Şi chiar astfel s-a făcut. Unde erau în toate acestea Cuvântul lui Dumnezeu şi dorinţa de a câştiga suflete?

Bătrânii din Iona se opuneau încă năvalei de obiceiuri romane. Într-o zi, un călugăr numit Ecgbert, foarte înflăcărat pentru Roma şi cu un caracter foarte plăcut, a venit să stea de vorbă cu ei. A fost primit cu multă ospitalitate şi a ştiut să se împrietenească în curând cu toţi. Prin vorbele lui şi prin bogatele daruri pe care le răspândea şi care îi fuseseră date în acest scop, el a început să le clatine gândirea. A reuşit să şi-i câştige, mai ales când li s-a înfăţişat ca având o misiune de la Dumnezeu către ei. „într-o noapte" le povesteşte el, „unul dintre preafericiţi s-a arătat unui frate din mânăstire şi îi zise: „Spune-i lui Ecgbert aceste cuvinte: Du-te la mânăstirile lui Colomba, pentru că plugurile lor nu merg drept; trebuie ca tu să le pui din nou pe brazda cea dreaptă." Eu n-am vrut să ascult şi m-am îmbarcat pentru a merge să duc Evanghelia la Germani. Dar o furtună a aruncat corabia pe ţărm. Am văzut că din cauza mea se întâmplase naufragiul şi m-am hotărât să mă supun. Acum," adăugă el, „supuneţi-vă glasului cerului."

Dumnezeu poate vorbi oamenilor prin vise (Iov 33.14-15), dar El nu va vorbi niciodată în folosul celor care calcă Scriptura. Bătrânii din Iona, în loc să respingă acest vis ca produs al imaginaţiei unui om şi să păstreze Cuvântul Domnului, s-au lăsat convinşi de Ecgbert şi au crezut că ascultă pe Dumnezeu. Ei au primit tunderea care îi dădea în stăpânirea papei. Roma a învins pretutindeni.

În acest timp un mic număr în Scoţia nu a primit să-şi plece capul sub jugul ei. „Se vedeau," spune Bede, „şchiopătând pe potecile lor, cum au refuzat să ia parte la serbările romane şi n-au vrut să se tundă." La începutul secolului 8, Roma îşi întinsese astfel puterea asupra tuturor Insulelor Britanice, dar Dumnezeu Şi-a păstrat o rămăşiţă în mijlocul veacurilor de întunecime, câteva slabe lumini rătăcite, strălucind ici şi colo, aşteptând ca o puternică lumină să se arate.

Această biserică a Angliei a servit în mare măsură papalităţii prin zelul ei misionar. Nişte călugări anglo-saxoni ai ordinului Benedictinilor — întemeiat de sfântul Benoit în 529 — peste un secol după Colomban, a pornit ca să ajungă şi mai departe decât el în Germania, pentru a converti pe sălbaticii păgâni dintre Rin şi Elba. Cei mai cunoscuţi misionari de aici au fost Willibrod, mort în 739, printre Frizoni, apoi Winfrid, care şi-a schimbat numele în Bonifaciu, printre Saxoni. Celebra mânăstire de la Fulda a fost înfiinţată în 744 de către Sturm. Bonifaciu, pe care biserica îl cinsteşte ca fiind „apostolul Germanilor", a murit ca martir în Frizia în anul 755, împreună cu câţiva tovarăşi ai săi. Însă alipirea la creştinism a Frizonilor, a Saxonilor şi a Turingilor s-a făcut mai târziu, când Carol cel Mare le-a cucerit ţara şi i-a constrâns pe păgâni sub pedeapsa cu moartea să se boteze. Aceste regiuni dăruite într-un chip atât de puţin evanghelic creştinismului de nume, supuse superstiţiei Romei, au trebuit să devină la rândul lor nişte focare de propagandă spre Răsărit, la Slavii de pe Elba, la Poloni, la Cehi, la Unguri, ca să se ciocnească de populaţiile evanghelizate de către ortodocşii Ciril şi Metodiu, aparţinând patriarhului de la Constantinopol.

În orice caz, când la începutul secolului al X-lea, Normanzii şi Scandinavii au îmbrăţişat la rândul lor religia creştină, a devenit catolică întreaga Europă Occidentală şi cea mai mare parte a Europei Centrale şi aici puterea papală n-a încetat să se întărească tot mai mult, timp de mai multe secole.