Grigore cel Mare

În timpul când Colomba şi Colomban îşi continuau lucrarea evanghelică, episcop sau papă la Roma era Grigore, care a fost supranumit cel Mare. S-a născut la Roma, în anul 540, dintr-o familie nobilă, şi ar fi putut ajunge la cele mai înalte ranguri; însă la vârsta de 35 de ani a părăsit lumea şi onorurile şi şi-a întrebuinţat averile pentru a întemeia mai multe mânăstiri, unde ducea o viaţă aspră de pustnic, nu se dădea înapoi de la nici un lucru, oricât de umil, şi folosea restul timpului pentru rugăciune şi fapte de pocăinţă. Credea oare că prin aceasta va dobândi iertarea păcatelor sale şi un loc în cer? El spunea: „Dumnezeu a mântuit pe sfinţi fără ca ei să aibă vreun merit; fericirea sfinţilor e un har şi nu se dobândeşte prin fapte." Dar credea că faptele şi rugăciunile sunt absolut necesare pentru a atrage îndurarea lui Dumnezeu şi a-I îmblânzi mânia; astfel el socotea pe Dumnezeu ca un judecător şi nu ca un Tată. Nu cunoştea încă dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu, care alungă orice teamă (1 loan 4.18).

Grigore a ajuns stareţul mânăstirii sale; a fost hirotonit diacon şi la moartea papei Pelagius, în anul 590, a fost numit în locul său episcop al Romei, de către senat, cler şi popor — atât era de mare încrederea pe care o dobândise din cauza dragostei şi a simplităţii pe care le arătase până acum. Grigore se ocupa în totul numai de sarcina grea ce i s-a dat.

Era un timp de tulburări şi de ticăloşie mare în stat şi în Biserică. Ca episcop al Romei, primul oraş din Apus, era nevoit câteodată să intervină în chestiunile politice pentru a apăra poporul său împotriva barbarilor care îl ameninţau; dar mai ales s-a ocupat cu lupta împotriva ereticilor şi cu îndreptarea ticăloşiilor clerului. Cei care trebuiau să fie călăuze şi exemple ale turmei (1 Petru 5.3) aveau nevoie de îndreptarea ticăloşiilor lor! Grigore arăta totdeauna multă grijă în orânduirea serviciului introdus obiceiul cântului sfânt, care poartă încă numele sau in biserica romană. Până atunci cânta tot poporul; el însă a rânduit corişti, singurii cărora li se rezerva această parte cultului. Poporul se mulţumea cu câteva răspunsuri. El a rânduit forma de cult de la început şi slujbele bisericeşti care poartă numele de liturghie la romano-catolici, dar cărora, de la el, i s-au adăugat multe. Liturghia trebuie să corespundă cinei Domnului, dar ce deosebire cu ceea ce ne învaţă în această privinţă Cuvântul lui Dumnezeu! Pentru liturghie trebuie un altar, lumânări, veşminte preoţeşti, un loc deosebit pentru cler; se spune că se aduce o jertfă fără sânge, o reînnoire a jerfei lui Hristos pentru a spăla păcatele! Ori, toate acestea sunt contrarii Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că o jertfă fără vărsare de sânge nu mai este jertfă, iar Hristos S-a adus jertfă o singură dată pentru totdeauna (Evrei 9.22,25,26,28; 10.10,12).

Dimpotrivă, creştinii care ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu, sărbătoresc cina Domnului în mod simplu. Toţi sunt preoţi pentru a aduce jertfe duhovniceşti, mulţumiri, toţi sunt răscumpăraţi de Hristos şi sunt mădulare ale trupului Său, aşezaţi pe aceeaşi treaptă la masa Domnului, şi frâng pâinea şi beau din pahar în amintirea trupului Domnului şi a sângelui vărsat pentru ei (1 Petru 2.5; 1 Corinteni 10.16-17; 11.23-26) şi se bucură în aşteptarea venirii Domnului. E bine să amintim învăţăturile Domnului pentru a nu fi prinşi în rătăcire.

Vedem cum de timpuriu s-a strecurat rătăcirea în Biserică, pentru că a lăsat la o parte Cuvântul lui Dumnezeu şi a primit în sânul ei tradiţiile oamenilor. Trebuie să observăm totuşi că pe vremea lui Grigore, vinul de cină se dădea tuturor care luau parte, în timp ce biserica romană a hotărât mai târziu ca numai clerul să ia paharul. Şi cu toate acestea, Domnul spune: „Beţi toţi" (Matei 26.27). Iar când Pavel scrie Corintenilor, nu se adresează întregii adunări a lui Dumnezeu, când aminteşte cuvintele Domnului Isus? (1 Corinteni 11.25-26).

O altă rătăcire cu mult mai mare şi mai groaznică este introdusă în biserică în perioada aceasta. Este vorba de „transformarea" pâinii, cuvânt care în învăţătura bisericii romane înseamnă că, atunci când preotul a rostit cuvintele de sfinţire „Acesta este trupul Meu, acesta este sângele Meu", pâinea s-a schimbat în întregime în trupul Domnului, aşa cum s-a născut din Fecioara Maria, şi vinul s-a transformat cu adevărat în sângele Domnului. Şi are ca urmare faptul groaznic că atunci când preotul ridică jertfa (potirul), prezintă poporului chiar pe Dumnezeu, iar poporul se închină acestui Dumnezeu creat prin cuvântul preotului!

Acest lucru este o groaznică idolatrie. Isus Hristos, omul înviat şi glorificat, S-a aşezat şi rămâne aşezat la dreapta lui Dumnezeu (Evrei 10.12); ca atare nu mai este pe pământ. Întrucât însă El este Dumnezeu peste toate lucrurile, este de faţă pretutindeni, şi îndeosebi prin Duhul Său este cu cei răscumpăraţi ai Lui şi care se adună pentru Numele Său (Ioan 14.18,23; Matei 18.20).

Grigore credea că slujbele religioase şi cântecele vor atrage şi vor reţine poporul în biserici şi că va ieşi bine de aici. Dar ce cere Dumnezeu? Nu forme religioase; acestea nu mântuiesc şi nu formează adevărata închinare. Ceea ce mântuieşte este credinţa în Domnul Isus, şi adevăratul cult înseamnă, când cineva este mântuit, a se închina lui Dumnezeu în duh şi adevăr (Faptele Apostolilor 16.31; Ioan 4.23-24).

Grigore mai avea un respect adânc şi superstiţios pentru moaştele sfinţilor, lucru deopotrivă de străin de ceea ce ne învaţă Scriptura. Mai mult, fiind în totul nemulţumit de faptul că patriarhul din Constantinopol lua titlul de episcop universal, Grigore căuta să ţină întâietatea bisericii din Roma asupra celorlalte, pretinzând că papii erau urmaşii lui Petru, căruia îi fuseseră date cheile împărăţiei cerurilor. În felul acesta a devenit unul din premergătorii sistemului necreştinesc al papalităţii, a cărei căpetenie, papa din Roma, spune că este vicarul sau locţiitorul lui Isus Hristos pe pământ, şi ca atare ia asupra sa onoruri dumnezeieşti.

Multe greşeli s-au strecurat încet-încet în Biserică, şi timpul lui Grigore este începutul aşa-zisului ev-mediu, care din punct de vedere duhovnicesc a fost o perioadă de întuneric, în care a dominat, sub stăpânirea absolută a papilor, a călugărilor şi a clerului, superstiţia şi idolatria, întovărăşite de o mare stricăciune în viaţă. Este timpul care închipuie în Apocalipsa adunarea din Tiatira; Izabela înfăţişează stricăciunea în Biserică (Apocalipsa 2.20).

Cu toate acestea, Grigore a fost un om milos, plin de râvnă, neobosit în a înfăptui ceea ce credea că e bine; aceasta însă nu dezvinovăţeşte nicidecum rătăcirile sale, pentru că ar fi putut avea Cuvântul lui Dumnezeu drept călăuză. Avea pe inimă întoarcerea la Dumnezeu a păgânilor, dar voia totodată să îi alipească de biserica Romei.

Se povesteşte că în timp ce era stareţ, străbătând într-o zi piaţa din Roma, i-a fost atrasă atenţia de un număr oarecare de prizonieri anglo-saxoni duşi să fie vânduţi ca sclavi. El a fost izbit de nobleţea înfăţişării lor şi de frumuseţea feţei lor.

- De unde vin aceşti prizonieri? întrebă el.

- Din Insulele Britanice, i s-a răspuns.

- Locuitorii acestor insule sunt creştini?

- Nu; sunt păgâni.

- Ce pagubă, spuse Grigore, că stăpânitorul întunericului are sub conducerea sa făpturi aşa de frumoase, că frumuseţii feţei îi lipseşte frumuseţea sufletului! Dar care este numele neamului lor?

- Ei se numesc Angli (Englezi).

Grigore, gândindu-se puţin la acest nume, zise:

- Ei sunt pe drept numiţi astfel, pentru că feţele lor sunt asemenea cu ale îngerilor. Ar trebui să fie moştenitori ai îngerilor în cer. În care ţinut al Britaniei locuiesc?

- În De ira (astăzi Northumberland).

- Da, de bună seamă ar trebui să fie dezrobiţi de ira. Care e numele regelui lor?

- Ella.

- Da, zise Grigore, aleluia trebuie să fie cântat în acest stat spre slava lui Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile.

Această întâlnire a umplut pe Grigore de dorinţa de a fi misionar în mijlocul acestui popor şi a-l câştiga pentru Hristos. El a cerut învoire papei ca să ducă la îndeplinire acest gând, iar acesta, după ce s-a împotrivit mult timp, i-a dat încuviinţarea. Grigore a plecat, dar nu ajunse tocmai departe, când poporul din Roma, care îl socotea ca pe un sfânt, a silit pe papă să-l cheme înapoi. Grigore însă nu a uitat ceea ce îşi pusese în gând şi, când a ajuns papă, a făcut pe altul să ducă la îndeplinire ceea ce n-a făcut el. Vom vedea care a fost misiunea acestui trimis din partea bisericii romane în Anglia.