Istoria călugărului Anton

Anton a fost desigur un om deosebit în mai multe privinţe, având adevărate nevoi spirituale şi fiind evlavios. Adesea însă s-a lăsat dus de propriile lui gânduri şi de închipuirea sa, în loc de a se supune numai Cuvântului lui Dumnezeu, şi astfel a mers pe căi greşite în mai multe lucruri.

S-a născut din părinţi bogaţi, prin anul 251, la Coma în Egiptul de sus, şi încă din copilărie avea o fire serioasă, gânditoare şi cumpătată. Nu prea avea gust pentru studii şi dădea puţină atenţie ştiinţei omeneşti; dorea însă cu înfocare să aibă cunoştinţa lucrurilor lui Dumnezeu şi îi plăcea să audă citindu- se Cuvântul Său în adunarea creştinilor. Se cuvine să amintim că aceasta era una dintre părţile cele mai de seamă ale cultului în Biserica de la început.

Pierzându-şi părinţii de timpuriu, la vârsta de 19 ani s-a pomenit moştenitorul unei mari averi. Într-o zi, s-a citit în adunare partea din Scriptură care vorbeşte despre tânărul bogat (Luca 18.18-22). Anton a fost izbit de aceste cuvinte: „Vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino şi urmează-Mă". A văzut în aceasta o chemare pe care i-o făcea Dumnezeu de-a dreptul. Îndată şi-a împărţit pământul locuitorilor din satul său, iar restul averii l-a dat săracilor, oprind doar ceea ce era de neapărată nevoie pentru trebuinţele lui şi ale surorii sale. La câtva timp, aude citindu-se: „Nu vă îngrijoraţi de ziua de mâine" (Matei 6.34). A crezut că vede în aceasta o nouă poruncă a Domnului, pentru a împărţi restul bunurilor, ceea ce a şi făcut. Pe sora sa a încredinţat-o unei asociaţii de creştini tineri, şi el a început să lucreze cu mâinile pentru întreţinerea sa, hrănindu-se foarte cumpătat, culcându-se pe pământul gol şi dând săracilor prisosul câştigului său.

Anton trăia ca un adevărat sihastru. Dorinţa lui era de a ajunge să îndeplinească toate virtuţile creştine şi se spune că, având drept ţintă acest lucru, a vizitat pe pustnicii cei mai renumiţi, pentru a învăţa lucruri noi de la ei. Dorinţa lui era bună, dar ar fi făcut mai bine dacă s-ar fi îndreptat spre singurul exemplu adevărat, Acela care în viaţa Sa a prezentat unitatea desăvârşită şi armonioasă a tuturor virtuţilor, Domnul Hristos, care ne-a lăsat un exemplu ca să călcăm pe urmele Lui. El este viaţa noastră şi Cel care ne întăreşte pentru a putea merge pe urmele Sale (1 Petru 2.21; Coloseni 3.3-4; Filipeni 4.13). Dar Anton se bizuia pe propriile lui puteri. El credea că poate ajunge la sfinţenia lăuntrică, scăpând în primul rând de gândurile rele şi de poftele firii păcătoase, pentru a putea apoi să facă numai ce este bine. Pentru aceasta el lupta fără întrerupere, gândind că are să ajungă la ţintă prin lipsuri din ce în ce mai mari, chinuindu-şi trupul în toate felurile. Totul însă era zadarnic, totdeauna găsea în el răul, iar închipuirea lui întărâtată îl făcea să vadă demoni în trup, înconjurându-l şi înfăţişându-i tot felul de lucruri pentru a-i aţâţa poftele şi a-i insufla gânduri rele. Părea ciudat lucru a lupta prin post, chinuri trupeşti, vegheri şi alte practici religioase, şi a vedea că poftele veneau iarăşi în sufletul lui. Bietul Anton! El nu lua aminte la ce spunea apostolul: „Nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea păcătoasă", că noi suntem „fără putere" pentru a birui păcatul (Romani 7.18; 5.6; 7.15-24). El nu ştia că singurul mijloc de scăpare, singurul lucru care pune vrăjmaşul pe fugă este privirea la Domnul Isus (Romani 7.25).

Anton s-a gândit atunci că, retrăgându-se cu totul din lume, ajungând pustnic, va fi în stare să scape de gândurile rele şi de poftele ce se ridicau neîncetat în el, şi de care îi era scârbă. Şi-a ales drept locuinţă, într-un loc depărtat, un fel de mormânt ruinat, unde a stat 10 ani, supunându-se la chinuri şi mai mari pentru a înfrânge firea păcătoasă şi patimile ei, fără să ţină seama că: „Cei care sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea păcătoasă cu patimile şi poftele ei" şi că numai prin Duhul Sfânt pot înfăptui în viaţa lor acest adevăr de preţ (Galateni 5.24-25).

Anton se hrănea zilnic cu 200 grame pâine, muiată în apă şi presărată cu puţină sare. Uneori când se simţea că-i prea slăbit, mai adăuga puţin untdelemn şi câteva curmale, supunându-se apoi la post deplin, pentru această abatere de la regimul obişnuit. Era îmbrăcat cu o cămaşă groasă, făcută dintr-un sac şi pe deasupra punea o blană de oaie. Cea mai mare parte din noapte o petrecea în meditaţii şi în rugăciuni.

Îsi atingea el în felul acesta ţinta? Nu. Nici depărtarea sa de lume, nici singurătatea, nici postul şi rugăciunile, nu l-au adus în stare să biruie ispitele şi demonii. Desigur că nu era posibil acest lucru. Apostolul spune că firea păcătoasă „nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate" (Romani 8.7). Omul nu va putea niciodată cu puterile lui proprii să înfrângă firea păcătoasă şi să biruie pe Satan. Diavolul este mai tare decât el. Este ca în istoria demonizatului: „Nimeni nu mai putea să-l ţină legat, nici chiar cu lanţuri." El rupea cătuşile şi sfărâma obezile: „nimeni nu-l putea domoli" (Marcu 5.1-4). Aceasta o poate face numai Domnul Isus, care este marele Mântuitor, care ne-a mântuit de legea păcatului, a morţii şi de sub puterea Satanei (Romani 8.2; Evrei 2.14-15). Bietul Anton, istovit de lipsuri şi de luptele la care se supunea, a fost găsit odată în aşa stare că părea pe jumătate mort şi a fost adus în satul său.

Atunci el s-a retras într-un vechi castel ruinat, pe malul Mării Roşii, şi a început să lucreze o mică bucată de pământ. Fiind ocupat astfel, sufletul parcă i s-a mai liniştit. Domnul a avut milă de el şi l-a învăţat prin harul Său, că numai în El se află puterea pentru a birui răul şi a se împotrivi Satanei; Anton a trăit astfel mai fericit şi mai liniştit. Putem deduce lucrul acesta din cuvintele următoare, pe care le-a scris mai târziu ucenicilor lui şi care erau rodul unei lungi şi dureroase experienţe: „Să nu ne speriem de duhurile rele şi să nu deznădăjduim ca şi cum am fi pierduţi. Cât de curând ne vom bucura că suntem răscumpăraţi! Să fim pătrunşi de gândul că Domnul este cu noi, El, care a biruit şi a nimicit duhurile rele, şi să fim încredinţaţi că, întrucât El este cu noi, ele nu pot să ne facă rău. Demonii ni se înfăţişează în felurite chipuri, după starea în care ne găsesc. Dar dacă suntem fericiţi în Domnul, ocupaţi cu privirea la lucrurile cereşti, gândind că totul este în mâna lui Dumnezeu şi că nici un duh rău nu poate nimic împotriva creştinului, demonii fug de la sufletul plin şi păzit de aceste gânduri." Vedem că Anton a învăţat în cele din urmă o lecţie de preţ, experimentând ceea ce citim în Filipeni 4.4-7.

În timpurile acelea, poporul atribuia o sfinţenie deosebită acestor oameni care părăseau toate plăcerile vieţii pentru a putea îndeplini anumite slujbe religioase şi, ziceau ei, pentru a sluji mai bine lui Dumnezeu. S-a răspândit vestea despre Anton că este un pustnic cucernic şi sfânt şi oameni din toate părţile veneau la el. Unii îi cereau părerea şi-i cereau să se roage pentru ei; alţii doreau mângâieri în nevoile prin care treceau; unii voiau ca să le fie mijlocitor în neînţelegerile lor.Însuşi împăratul Constantin i-a scris şi, întrucât tovarăşii lui au rămas miraţi, el le-a zis: „Nu vă miraţi că ne scrie un împărat, pentru că nu e decât un om care a scris altui om; mai degrabă miraţi-vă că Dumnezeu ne-a scris şi ne-a vorbit prin Fiul Său". Îndemnat stăruitor de cei din jur ca să-i răspundă, el a scris împăratului şi fiilor săi: „Gândiţi-vă la ziua judecăţii; aduceţi-vă aminte că Isus Hristos este singurul Împărat adevărat şi veşnic; arătaţi milă şi faceţi dreptate celor săraci."

Mulţi pustnici au cerut lui Anton să le facă favoarea de a sta împreună cu el. Încuviinţând dorinţa lor, s-au aşezat în chiliile din jurul celei a lui. El le-a dat anumite reguli de urmat, dar a refuzat să fie stareţul lor şi adesea, ca să poată fi singur, se retrăgea în părţile cele mai îndepărtate ale pustiei.

De bună seamă că ar fi fost mai potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu, dacă Anton şi ceilalţi sihastri, în loc de a se duce să trăiască în pustie, ar fi rămas în mijlocul celorlalţi oameni, pentru a sluji lui Dumnezeu şi a fi martori ai lui Hristos, trăind ca nişte copii credincioşi ai lui Dumnezeu (Filipeni 2.15). Însă retragerea în care se hotărâse Anton să trăiască, nu l-a împiedi- cat de a se arăta câteodată în public. Şi ocaziile în care s-a arătat, ne fac să vedem că, oricare ar fi fost gândurile greşite cu privire la viaţa de creştin în lume, el avea o inimă credincioasă Domnului Hristos şi o dragoste adevărată faţă de creştini. În persecuţia care s-a dezlănţuit în anul 311 sub împăratul Maxim, el s-a dus plin de curaj la Alexandria, pentru a încuraja pe cei persecutaţi. Venirea lui a produs o influenţă foarte mare. Vizita pe cei care îndurau prigoniri pentru credinţa lor şi îi îndemna să rămână statornici. Îşi arăta mai ales dragostea şi grija deosebită faţă de prizonieri şi de cei care erau condamnaţi la munci aspre în mine. În felul acesta se expunea fără teamă celor mai mari primejdii, însă nimeni nu îndrăznea să pună mâna pe el. Un fel de autoritate înconjura pe acest bătrân care, slăbit de nesomn şi de lipsuri, ieşise din singurătate şi înfrunta furia persecutorilor pentru a mângâia pe fraţii săi întristaţi.

După ce s-au potolit persecuţiile, Anton s-a întors în pustie. Mai târziu, când era în vârstă de 100 ani, a venit iarăşi în Alexandria, pentru a se împotrivi arienilor şi a combate rătăcirile lor, apărând cu energie sfânta învăţătură cu privire la Persoana scumpă a Domnului Isus. Mulţimea venea din toate părţile pentru a vedea pe acest „om al lui Dumnezeu" vrednic de respect, cum era numit, şi pentru a-l auzi vorbind. Se zice că mulţi păgâni au fost aduşi la creştinism prin cuvântul lui.

Anton a murit în vârstă de 105 ani. Înainte de a-şi da sfârşitul, a lăsat mantaua sa lui Atanase, în semn de legătură cu el în adevărata credinţă, sfătuindu-l cu tărie să ţină ascuns locul înmormântării lui, de teamă să nu ajungă un loc de venerare superstiţioasă. Într-adevăr, chiar de atunci s-a introdus în biserică un fel de cult al sfinţilor şi al celor care credeau ei că merită această cinste din cauza sfinţeniei lor.

Am spus că mai mulţi călugări s-au strâns în jurul lui Anton şi astfel putem spune că de la el începe viaţa monahală. Această adunare de pustnici, având fiecare chilia lui deosebită, despărţită de ale celorlalţi şi nefiind în aceeaşi clădire, se numea sihăstrie. Locuitorii lor n-aveau laolaltă decât unele ceremonii religioase.

Adevăratul întemeietor al mânăstirilor, adică a adunărilor de oameni şi femei care trăiau împreună în aceeaşi clădire este Pahomie, de origine tot din Egiptul de sus. El şi-a alcătuit prima comunitate într-o insulă a Nilului; în curând au luat fiinţă şi altele, încât la moartea lui Pahomie erau vreo opt, având laolaltă 3000 de călugări. În timpul evului mediu numărul bărbaţilor şi femeilor care voiau să ducă o viaţă de călugărie a crescut din ce în ce mai mult.

Nu vom spune nimic acum despre viaţa călugărilor şi călugăriţelor în mânăstiri, nici despre stricăciunea ce s-a introdus acolo. Oricare ar fi unele servicii ce le-a adus, orânduirea lor nu era deloc potrivită cu Cuvântul lui Dumnezeu. Am vorbit despre aceasta, pentru a arăta căderea şi mergerea spre ruină a bisericii: oamenii au înlocuit prin născocirile, regulile şi orânduirile lor, ceea ce învaţă Scriptura.

Totuşi, cu toate rătăcirile aşa de mari, harul lui Dumnezeu s-a arătat necurmat şi, precum a fost cu Anton, chiar în mijlocul întunericului si stricăciunii din evul mediu au fost si în mânăstiri suflete cucernice care iubeau pe Domnul Isus.