Atanase

Să vedem mai departe ce tablou din ce în ce mai trist ne prezintă istoria Bisericii pe pământ. Satan, vrăjmaşul Domnului Hristos, s-a silit de la început să nimicească clădirea pe care începuseră s-o ridice apostolii (1 Corinteni 3.10-15), făcând să intre în Biserică învăţături mincinoase şi stricate (Faptele Apos-tolilor 20.30; 2 Petru 2.1). Şi în cele din urmă, el a atacat, cum face şi acum, chiar temelia, Persoana scumpă a Domnului Isus Hristos.

În toate vremurile Domnul a ridicat martori pentru a păstra adevărul cuvintelor Sale. Atanase, în sinodul din Niceea şi în tot timpul vieţii sale, a fost unul din aceşti martori. El se lupta cu curaj şi statornicie pentru învăţătura de temelie a creştinismului, dumnezeirea veşnică a Domnului Hristos, în mijlocul persecuţiilor ce i-au fost atrase de credincioşia lui.

Atanase era născut din părinţi creştini la Alexandria, pe la anul 296. înclinat de timpuriu spre studiul scrierilor sfinte, a fost observat de episcopul Alexandru, care şi l-a făcut secretar şi l-a adus în calitate de diacon la sinodul din Niceea. Acolo, precum am văzut, el a apărat adevărul împotriva greşelii de moarte a lui Arius şi a contribuit puternic în a face să se declare de către sinod dumnezeirea Mântuitorului.

În anul 326, Alexandru a murit şi Biserica din Alexandria a ales ca urmaş pe Atanase, care n-avea atunci decât 39 de ani. Atanase, care înţelegea marea datorie şi greutăţile unei asemenea sarcini, ar fi vrut mai degrabă să se dea la o parte, dar a primit-o în urma rugăminţilor stăruitoare ale creştinilor din Alexandria. Şi de atunci şi-a pus tot sufletul să îndeplinească datoriile slujbei pe care o primise.

Înălţarea lui Atanase pe scaunul episcopal din Alexandria, acel oraş ce avea o mare influenţă în lume, a umplut de bucurie pe toţi care erau de partea adevăratei învăţături a Scripturii, hotărâtă de sinodul din Niceea; dar episcopii care trecuseră de partea lui Arius, ca Eusebiu de Nicomedia şi Eusebiu de Cezareea, au arătat faţă de Atanase o vrăjmăşie cu atât mai mare. Ei şi-au dat toată silinţa să-l piardă, convingând pe împărat să ia măsuri împotriva lui. În primul rând, au dobândit din partea lui Constantin un decret care ordona lui Atanase, sub pedeapsa de a fi scos din funcţii, să primească în comunitatea Bisericii din Alexandria, pe Arius şi pe cei care trecuseră de partea lui. Atanase a răspuns cu tărie că nu poate să primească persoane condamnate printr-o hotărâre a întregii Biserici.

Vrăjmaşii au adus împotriva lui nişte învinuiri de aşa fel încât împăratul pe jumătate convins de vinovăţia sa, a convocat un sinod la Tyr şi a poruncit lui Atanase să meargă acolo. Cu toate că sinodul era alcătuit în mare parte de vrăjmaşii săi, el s-a dus. Îl acuzau, printre alte crime, că a făcut să moară Arsenie, episcopul Meleţienilor şi că i-a păstrat o mână pentru a-i servi la vrăjitorii. Ca dovadă, au prezentat o mână uscată închisă într-o lădiţă. La această privelişte, un fior a străbătut adunarea, şi chiar cei care erau de partea lui Atanase se întrebau cum s-ar putea dezvinovăţi.

Dar el, fără a se lăsa tulburat, a întrebat dacă vreunii din episcopii de faţă au conoscut personal pe episcopul Arsenie. La răspunsul lor asigurător, el a pus să se aducă în faţa sinodului un om, acoperit în totul cu o manta. Dând la o parte veşmântul, a întrebat: „Este acesta Arsenie, pe care mă acuzaţi că l-am omorât şi că i-am tăiat braţul?" În adevăr era chiar Arsenie, pe care arienii îl ţineau ascuns, dar care scăpase din ascunzătoarea sa şi pe care Atanase îl adusese ca să închidă gura celor care îl acuzau.

Domnul apărase pe slujitorul Său şi a dat pe faţă nevinovăţia lui; dar ce privelişte avem despre starea Bisericii sau mai degrabă a acelora care ocupau locul de conducători şi care se coborau la lucruri josnice, pe care le-ar fi condamnat şi un om cinstit din lume!

Vrăjmaşii lui Atanase nu s-au descurajat. Lăsând la o parte chestiunile religioase, ei îl acuzau înaintea împăratului că ar fi încercat să oprească plecarea corăbiilor ce trebuiau să aducă grâu la Constantinopol, şi asta cu gândul de a aduce o foamete în noua capitală a imperiului. Atanase s-a prezentat înaintea împăratului şi s-a apărat binişor. Însă a fost scos din episcopat şi izgonit la Treves, în Galia (Franţa de azi).

În vremea aceasta, Arius s-a întors triumfător în Alexandria. Dar prezenţa sa a dat naştere la tulburări grozave, încât împăratul l-a chemat la Constantinopol şi a poruncit lui Alexandru, episcopul acestui oraş, să-l primească în adunarea Bisericii, chiar a doua zi, care era o duminică.

Bătrânul episcop, care avea aproape 100 de ani, în nedumerirea sa, s-a îndreptat spre Domnul, rugându-L să intervină pentru a împiedica această necinstire. Arius se lăuda că a biruit, dar în timpul nopţii, cuprins de o boală dureroasă, a murit. Constantin a murit curând după aceea, fiind botezat abia pe patul morţii.

Cei trei fii ai săi, Constantin, Constanţiu şi Constant, au împărţit între ei imperiul. Alexandria se găsea în partea lui Constantin, care a chemat din exil pe Atanase şi l-a dat turmei sale, spre marea ei bucurie, care era aşa de mult alipită de episcopul ei. Constantin a murit însă în anul 340, iar arienii, sprijiniţi de Constanţiu, au condamnat din nou pe Atanase, într-un sinod ţinut la Antiohia în anul 341. În locul lui au pus pe Grigore de Capadocia. Acest om, furios şi fără ruşine, sprijinit de prefectul Egiptului, înconjurat de o trupă de soldaţi alcătuită din păgâni şi Iudei, a căutat să pună mâna pe biserici cu violenţă. Scene sângeroase şi nelegiuite au avut loc, iar Atanase nu a putut să scape decât cu mare greutate. El s-a refugiat la Roma, unde Iulian, episcopul acestui oraş, l-a primit şi unde a rămas şapte ani. Acolo a fost ocrotit de împăratul Constant, care nu sprijinea pe arieni, şi care dobândise din partea fratelui său aprobarea ca să se ţină un sinod la Sardic, în Iliria, pentru a pune capăt tulburărilor din Biserică. Atanase a fost restabilit încă odată în sarcina sa şi, după moartea lui Grigore de Capadocia, a putut să intre fără împotrivire în Alexandria, unde a fost primit din nou, cu o bucurie nespusă.

Liniştea sa însă a ţinut puţin timp. Trebuia să facă experienţă mai departe că cei care vor să fie credincioşi Domnului vor avea să sufere din partea lumii. Constant a murit, iar Constanţiu, ocrotitorul arienilor, a ajuns singurul stăpân al imperiului. Pentru a putea condamna pe Atanase, acesta a convocat la Milan un sinod, unde a luat parte înconjurat de garda sa. Vrăjmaşii lui Atanase au arătat în chip meşteşugit că numai alungarea acestuia de pe scaunul episcopal ar fi singura măsură care ar aduce pace Bisericii şi, cu toată împotrivirea prietenilor episcopului, Constanţiu a rostit condamnarea lui Atanase, care a fost scos definitiv din slujbă.

A urmat o persecuţie împotriva tuturor partizanilor ortodoxiei. Mulţi au fost închişi, alţii au fost alungaţi. Atanase a primit ordin să părăsească Alexandria, dar turma lui nu voia să-l lase să plece. Într-o seară, când episcopul era în biserică şi poporul strâns în jurul lui, o trupă de 5000 de soldaţi a înconjurat biserica şi au voit să pătrundă înăuntru pentru a pune mâna pe episcop. Acesta a liniştit turma care era îngrozită şi au început să cânte psalmul 135: „Lăudaţi Numele Domnului, lăudaţi-L, voi, slujitori ai Domnului, care staţi în casa Domnului, în curţile casei Dumnezeului nostru! Lăudaţi pe Domnul, căci Domnul este bun."

Porţile însă au fost sparte, o trupă de soldaţi a intrat în grabă în biserică şi a alungat poporul cu o mare violenţă. Atanase nu voia să fugă, dar poporul l-a luat cu sila şi prietenii săi au putut să-l facă scăpat. El s-a refugiat printre călugării şi pustnicii din Tebaida, rătăcind timp de 6 ani din singurătate în singurătate, urmărit de soldaţi trimişi să pună mâna pe el. Mulţi din cei ce-l ascundeau fiind în pericol de a-şi pierde viaţa, el s-a văzut silit să se afunde tot mai mult în pustiu. Se povesteşte că, fiind primit într-o casă, a fost ascuns într-o groapă fără apă. O servitoare care avea datoria să-i aducă mâncare, l-a trădat şi a descoperit locul retragerii sale. Dar în noaptea când trebuia să vină soldaţii să-l prindă, Atanase, printr-o călăuzire dumnezeiască, şi-a părăsit locul de retragere; s-au refugiat totodată şi stăpânii casei, iar servitoarea, rămânând singură, a fost pedepsită că a dat magistratului o înştiinţare mincinoasă. Ce trist lucru să vezi un slujitor al lui Dumnezeu, urmărit în felul acesta, nu de către păgâni, ci de cei ce pretindeau numele de creştin! Vai! acest lucru s-a repetat destul de des în istoria creştinătăţii.

Constanţiu a murit în anul 361 şi i-a urmat Iulian Apostatul. A fost poreclit astfel pentru că, deşi crescut în religia creştină, s-a întors la păgânism, pe care l-a sprijinit din toate puterile sale. La început a chemat înapoi pe toţi episcopii exilaţi. Găsea nimerit să-şi arate cumpătarea în felul acesta, cu nădejdea că, lăsând partidele creştine să se lupte între ele, creştinismul se va nimici prin el însuşi. Atanase s-a întors deci la Alexandria şi a arătat o aşa de mare râvnă, fie pentru a potoli cu blândeţe certurile, fie pentru a vesti Evanghelia, încât mulţi păgâni s-au întors la Dumnezeu. Iulian s-a mâniat foarte mult din acestă cauză şi a poruncit episcopului să părăsească oraşul. Atanase s-a ascuns câtva timp prin împrejurimi, şi moartea lui Iulian Apostatul venind, pe neaşteptate, după o scurtă domnie de 22 luni, i s-a îngăduit să vină iarăşi la turma sa.

A trebuit să mai părăsească oraşul câteva luni, sub domnia împăratului arian Valens.

Dar acesta, temându-se că au să se mai ivească iarăşi tulburări în Alexandria, unde ştia că poporul era foarte mult alipit de bătrânul episcop, l-a lăsat să vină spre a-şi ocupa postul. Atanase şi-a sfârşit în pace viaţa cea atât de zbuciumată, în anul 373. El a intrat în odihna cerească, după ce s-a luptat cu credincioşie pentru a menţine slava Domnului şi Mântuitorului său. I se potrivesc cuvintele Domnului Isus, spuse către îngerul Bisericii din Pergam: „Tu ţii Numele Meu şi nu ai lepădat credinţa Mea" (Apocalipsa 2.13). În felul acesta, a fost unul din biruitori, căruia i s-a făcut frumoasa promisiune din versetul 17; „Celui care va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte." Legătura strânsă şi ascunsă cu Mântuitorul său l-a mângâiat şi întărit pe Atanase în timpul multelor încercări din lunga sa viaţă.

Terminând, vrem să amintim câteva cuvinte dintr-o scrisoare a acestui apărător ale adevărului: „Poate cineva, dacă are câtuşi de puţin bun simţ, să nu vrea mai degrabă să se găsească de partea celor puţini, care merg pe calea mântuirii, decât să fie cu cei mulţi, care merg pe calea largă ce duce la moarte? Dacă vreţi, puteţi alege să fiţi în mulţimea celor ce vor pieri în potopul general; cât pentru mine, vreau să scap şi să fiu mântuit în corabie cu cei puţini. Uniţi-vă, dacă vreţi, cu marele popor al Sodomei, dar eu vreau ca împreună cu Lot să mă despart de mulţime, pentru a nu pieri odată cu ea."