Sindoul de la Niceea

Sinodul trebuia să aibă loc la Niceea, un oraş din Bitinia. Bitinia era un ţinut aşezat la miazănoapte-apus în Asia Mică. Se aminteşte de el în Faptele Apostolilor 16.7 şi în 1 Petru 1.1. S-a pus la îndemâna episcopilor tot ce le era necesar pentru drum, ca şi cum ar fi fost nişte funcţionari ai statului, şi pe la sfârşitul lui iunie în anul 325, s-au găsit adunaţi, într-o îmbulzeală de nespus, o mulţime de conducători duhovniceşti ai Bisericii pentru a se ocupa îndeosebi de chestiunea care atingea slava Persoanei Domnului Hristos. Pe lângă cei vreo 320 de episcopi, adunarea mai era alcătuită dintr-un mare număr de preoţi (sau bătrâni) şi diaconi. „Floarea slujitorilor lui Dumnezeu", scrie Eusebiu, „veniţi din numeroase comunităţi ale Europei, Africei şi Asiei, s-au întâlnit acolo." Au fost convocaţi chiar de împărat şi astfel conducătorul însuşi al marelui imperiu roman trebuia să prezideze adunările lor.

Ce privelişte ciudată pentru episcopi, preoţi şi diaconi în primul rând! Cu puţini ani mai înainte erau dispreţuiţi, înjosiţi, expuşi la cele mai groaznice persecuţii, suferinţe şi necazuri din partea împăraţilor, care urau creştinismul. Un mare număr dintrei ei aveau pe trupuri urmele chinurilor ce le-au îndurat pentru numele Domnului Hristos. Acum totul se schimbase. Porţile palatului imperial erau deschise; treceau fără teamă prin mijlocul gărzilor, ce erau aranjate în calea lor pentru a le da onorul, şi se duceau să se aşeze chiar la masa împăratului. Aceasta seamănă", scrie tot Eusebiu, „mai mult cu o închipuire a împărăţiei lui Hristos, mai degrabă un vis decât ceva real."

Aşa ceva părea mare şi frumos în ochii omului. Parcă a fost un mare folos şi o biruinţă glorioasă pentru creştinism, faptul de a fi ajuns în acest loc de onoare. Însă nici pe departe; nimic nu arăta mai bine căderea Bisericii, cât de mult se depărtase de simplitatea de la început şi îşi pierduse frumuseţea în ochii lui Dumnezeu. Pentru ea erau cu mult mai de preţ înjosirea şi suferinţele persecuţiei. Atunci urma pe Domnul său în calea pe care mergea El Însuşi pe pământ, dispreţuit şi despărţit de lume, în timp ce acum s-a întovărăşit cu lumea şi îi era supusă.

Împăratul a ajuns la Niceea la 3 iulie şi în ziua următoare, episcopii s-au adunat într-o sală a palatului, pregătită în acest scop. Pentru Constantin era făcut un tron de aur. Adunarea, istoriseşte Eusebiu, a rămas într-o linişte adâncă la intrarea celor mai de seamă demnitari ai imperiului, şi aştepta cu o vie nerăbdare sosirea împăratului. În sfârşit, a sosit şi el, splendid îmbrăcat, acoperit cu aur şi cu pietre scumpe, încât ochii episcopilor erau aproape orbiţi de acestă strălucire neobişnuită pentru ei. La intrarea sa, întreaga adunare s-a ridicat. El s-a îndreptat spre tronul pregătit în onoarea sa; din respect însă pentru episcopi, a rămas în picioare până l-au rugat să se aşeze.

După cântarea unui imn, Constantin se adresează adunării cu aceste cuvinte: „Văzându-vă astfel adunaţi, preaiubiţii mei, mă bucur de împlinirea fierbinţilor mele rugăminţi... Când prin harul şi cu ajutorul Celui Atotputernic, armele mele au fost biruitoare, am crezut că n-am decât să-L laud pentru binecuvântările Sale şi să mă bucur împreună cu cei pe care m-a făcut în stare să-i scap. Dar când mi-a ajuns la urechi vestea neaşteptată a neînţelegerilor dintre voi, am găsit cu cale să privesc lucrul cu toată luarea aminte. Nădăjduind că voi găsi prin aceasta un leac, m-am văzut silit să vă convoc... Grăbiţi-vă, deci, preaiubiţilor, ca nişte slujitori credincioşi ai Domnului şi Mântuitorului nostru, să înlăturaţi din mijlocul vostru cauzele acestor neînţelegeri... Făcând astfel, veţi aduce Celui Atotputernic o închinare plăcută şi îmi veţi arăta o bunăvoinţă deosebită mie, care sunt tovarăşul vostru de slujbă."

Frumoase cuvinte, fără îndoială, şi Constantin era sincer în dorinţa sa de a restatornici pacea şi unitatea în Biserică. Dar stătea oare în puterea lui sau a episcopilor să facă aşa ceva? Nu. Dumnezeu singur putea să îndrepte răul; şi ca să poată lucra, ar fi trebuit ca toţi să se smerească înaintea Lui şi să aştepte totul de la El.

Să vedem ce s-a întâmplat. Timp de două luni, cât a durat sinodul, împăratul a prezidat de obicei şedinţele, ascultând cu răbdare cele ce se discutau, şi stătea adesea de vorbă aparte cu unii din episcopi. În mai multe rânduri a trebuit să îndemne pe cei din sinod la dragoste creştină şi la îngăduinţă unii faţă de alţii. Unii episcopi au adus în faţa împăratului plângeri împotriva altora. Împăratul le-a spus să-şi formuleze în scris motivele de plângeri, pe care le va cerceta el într-o zi anumită. Sosind însă ziua aceea, le-a aruncat în foc, fără să citească toate aceste acuzaţii, spunând că nu-i rostul lui să hotărască în neînţelegerile dintre episcopii creştini şi că aceste lucruri trebuie lăsate pentru ziua judecăţii. În sinod se aflau mai mulţi filozofi, îndemânatici în arta de a vorbi şi care căutau să închidă gura potrivnicilor lor prin argumente foarte fine. Atunci un bătrân, vrednic de respectat dintre episcopi, s-a ridicat şi a spus: „Domnul Hristos şi apostolii Săi nu ne învaţă arta vorbirii meşteşugite, nici să ne folosim de dibăcie înfumurată. Ei ne prezintă adevărul adevărat şi simplu, pentru ca să-l păstrăm prin credinţă şi făcând fapte bune." Filozofii au tăcut.

După lungi şi serioase chibzuiri, sinodul a condamnat pe Arius şi învăţătura sa. S-a alcătuit o mărturisire de credinţă numită de atunci „simbolul de la Niceea", în care se menţiona învăţătura Sfintei Treimi şi cea a dumnezeirii Domnului Hristos şi a unităţii Sale cu Tatăl, în ce priveşte firea, puterea şi slava. Arius, chemat în faţa sinodului, nu s-a sfiit să arate din nou şi să susţină învăţăturile false prin care tulburase Biserica. Atanase din Alexandria a combătut cu tărie argumentele învăţătorilor mincinoşi şi a statornicit cu străşnicie adevărata credinţă. Cei mai mulţi episcopi, la auzul hulelor din partea lui Arius, în deplină înţelegere îşi astupaseră urechile şi rosteau anatema împotriva lui şi a învăţăturilor sale.

Toţi episcopii, afară de câţiva, care erau partizani ai lui Arius, au semnat mărturisirea de credinţă. Hotărârea sinodului a fost supusă împăratului, care crezând că recunoaşte în această aprobare generală lucrarea lui Dumnezeu, a primit-o cu respect.

Dar, lucru trist, el spune în acelaşi timp că toţi cei care n-o vor primi, vor fi trimişi în exil. Era un fel de persecuţie, pe care Cuvântul lui Dumnezeu nu o încuviinţa. Acesta ne spune: „Depărtează-te de cel ce aduce dezbinări" (Tit 3.10); şi ne recomandă să n-avem nici o legătură cu cei care nu aduc învăţătura lui Hristos (2 Ioan 9,10). Cuvântul nu porunceşte stăpânitorilor să se amestece în lucrurile care privesc credinţa. Acest fapt ne face totodată să vedem că Biserica, care nu trebuie să aibă altă căpetenie decât pe Domnul Hristos, s-a aşezat, spre marea ei pagubă, sub stăpânirea puterii veacului acestuia, adică a lumii.

Episcopii care la început nu s-au învoit cu mărturisirea de credinţă, au fost cuprinşi de frică, auzind hotărârea împăratului şi s-au grăbit să semneze. În felul acesta au dat un exemplu trist de servilitate omenească şi de lipsă de sinceritate. Nici alţii n-au procedat sincer, când au semnat mărturisirea de credinţă, falsificând un cuvânt, prin schimbarea unei litere. Astfel făceau să se spună că Hristos este asemenea Tatălui în ce priveşte firea, dar nu din aceeaşi fire. Aceasta era o şiretenie nenorocită şi o lipsă de adevăr. Domnul a zis: „Eu şi Tatăl una suntem" (Ioan 10.30).

Numai doi episcopi din Egipt, Secundus şi Theonas, au menţinut fără sfială vederile lui Arius şi au fost exilaţi împreună cu el în Iliria. La trei luni după aceea, din ordinul împăratului, Eusebiu din Nicomedia şi Theognis din Niceea îi urmează în exilul lor. Pedepse severe au fost rostite împotriva tuturor care au luat partea lui Arius, cărţile i-au fost arse şi era socotit drept o crimă să păstreze cineva în ascuns vreuna din scrierile lui.

Acesta a fost rezultatul sinodului din Niceea, în ce priveşte punctul cel mai de seamă al credinţei creştine. Este destul de trist să vezi cum puterea lumească sprijină cu forţa adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Acest lucru n-ar fi trebuit să se întâmple nicidecum. Pe de altă parte, e plăcut să vezi slava lui Hristos menţinută prin Biserică, în acest timp înfăţişat prin adunarea din Pergam, aşa că i se potrivesc cuvintele spuse de Domnul: „Tu ţii Numele Meu" (Apocalipsa 2.13).

Sinodul a mai hotărât şi alte lucruri de seamă, ca de exemplu fixarea zilei sărbătorii Paştelui. Bisericile din Răsărit îl sărbătoreau vinerea, în amintirea răstignirii lui Hristos, iar cele de Apus, duminica, amintind învierea. Sinodul a luat hotărârea pentru această din urmă zi, şi de atunci Pastele s-a sărbătorit duminica.

A fost un frumos lucru faptul că sinodul din Niceea a condamnat învăţătura mincinoasă a lui Arius, dar hotărârea lui nu trebuie să fie lege pentru noi. Apostolul Pavel, care prin Duhul vestea că chiar din mijlocul bătrânilor se vor scula oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase (Faptele Apostolilor 26.30) şi apostolul Petru, care vestea mai dinainte că se vor ridica printre creştini învăţători mincinoşi (2 Petru 2.1-2), nici unul nici altul nu ne recomandă sinoade pentru a statornici adevărul. Pavel zice „... vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său" (Faptele Apostolilor 20.32), iar Petru îndeamnă pe creştini să-şi aducă aminte de Cuvântul Domnului dat prin apostoli (2 Petru 3.1-2). La Cuvântul lui Dumnezeu trebuie deci să alergăm pentru a cunoaşte adevărul, şi nu la sinoade, nici la vreo autoritate omenească.

În ce priveşte sărbătoarea Paştelui, pe care creştinătatea îl ţine în amintirea învierii, ştim că nu-i vorba niciodată pentru noi, creştinii, de sărbători rânduite prin porunca lui Dumnezeu în Cuvântul Său. Dimpotrivă, mai degrabă sunt de condamnat (Coloseni 2.16,17). Acestea sunt orânduiri omeneşti, statornicite în Biserică după imitaţia sărbătorilor evreieşti şi, din nenorocire, unele sunt după cele păgâne. Dacă apostolul, în versetul amintit, nu mai lua în seamă sărbătorile evreieşti, ca unele ce au luat sfârşit, nu înseamnă ca creştinii să le restabilească. Fiecare zi întâi a săptămânii ne aminteşte despre învierea Domnului. De aceea adevăraţii credincioşi se simt fericiţi să se adune în această zi, cum făceau cei dintâi creştini (Faptele Apostolilor 20.7), pentru a mulţumi lui Dumnezeu şi Mielului mort şi înviat, şi pentru a-şi aminti la masa Domnului de moartea Sa până va veni El (1 Corinteni 11.23-26).

Pastele a fost sărbătorit de timpuriu în Biserică, însoţit de o mulţime de obiceiuri religioase şi sub stăpânirea unor învăţături stricate, care arată cât de mult s-a îndepărtat Biserica de la simplitatea Scripturii.