Cârmuirea în biserică

Când am vorbit despre biserica din Tiatira, am atins şi acest subiect. Vom intra acum în câteva amănunte. Puţin câte puţin se strecuraseră în Biserică multe abuzuri şi erezii, fie în orânduirile ei, fie în cult şi chiar în învăţătură. Se mai introdusese alt lucru fals; era stabilirea unui cler deosebit de simplii credincioşi, pe care îi numeau laici sau poporul de rând. Clerul forma un corp aparte, alcătuit din episcopi, bătrâni sau prezbiteri, diaconi şi din mai mulţi funcţionari în subordine, ca: subdiaconii care ajutau pe diaconi, acoliţii care însoţeau pe prezbiteri când duceau cina celor bolnavi, lectorii (cântăreţii) însărcinaţi cu citirea şi paza Scripturilor, exorciştii, care cu ocazia botezului pronunţau anumite cuvinte prin care se credea că îndepărtează de la cel născut din nou (botezat) puterile diavoleşti. Nu găsim însă nimic asemănător în Cuvântul lui Dumnezeu.

În Noul Testament sunt amintite numai două însărcinări în Biserică: prezbiterii sau bătrânii şi servitorii sau diaconii. Aceştia din urmă trebuiau să aibă grijă de săraci şi văduve şi să împartă ajutoare celor în nevoie (Faptele Apostolilor 6.1-6; 1 Timotei 3.8-13). Erau şi diaconiţe sau servitoare, cum vedem din aceste versete: „Vă dau în grijă pe Fivi, sora noastră, care este diaconiţă a bisericii din Chencrea." Chencrea era portul oraşului Corint. Acest oraş este menţionat şi în Faptele Apostolilor 18.18. „Ca s-o primiţi în Domnul într-un chip vrednic de sfinţi..." (Romani 16.1-2). În ce priveşte bătrânii, ei mai sunt numiţi şi supraveghetori, care este traducerea cuvântului grecesc „episcop", de unde s-a ajuns la obişnuitul episcop. Să citim ce spune Pavel bătrânilor bisericii din Efes: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Celui al Său" (Faptele Apostolilor 20.28). Din aceasta vedem că într-o adunare erau mai mulţi bătrâni şi că însărcinarea lor consta în a veghea asupra turmei celor credincioşi, pentru a menţine ordinea, o învăţătură sănătoasă şi o purtare curată. Printre bătrâni, negreşit că puteau să se găsească unii înzestraţi în chip deosebit pentru a prezenta sufletelor Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a învăţa adevărul; aceştia şi cei care se ocupau de cârmuirea bună a adunării trebuiau „să fie învredniciţi de îndoită cinste", adică respectaţi în chip deosebit, zice apostolul Pavel către Timotei (1 Timotei 5.17).

Cine rânduia pe bătrâni? Cuvântul ne arată că apostolii sau vreunul ca Tit, care primise însărcinarea din partea apostolului Pavel (Faptele Apostolilor 14.23; Tit 1.5). Chiar când este vorba de servitori sau diaconi, adunarea îi recomanda, însă apostolii erau cei care îi aşezau. Vedem aceasta din următoarele cuvinte: „De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi vorbiţi de bine, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta" (Faptele Apostolilor 6.3). Bătrânii şi diaconii erau deci aşezaţi de autoritatea apostolică.

Trebuie însă bine observat că Scriptura nu ne spune că ar fi fost lăsată vreo autoritate, după apostoli, ca să rânduiască astfel de lucruri. Nu există nici o vorbă în Cuvântul lui Dumnezeu, care să dea adunărilor această autoritate. Se zice că orice asociaţie omenească are în fruntea ei anumite persoane pe care şi le alege pentru a o conduce şi administra şi că în felul acesta o biserică trebuie să-şi aleagă astfel de persoane. Dar a judeca astfel, înseamnă a face din adunările creştine simple asociaţii omeneşti, care să-şi fixeze reguli după cum le convine, în timp ce aceia care sunt adunaţi în Numele Domnului Isus, prin lucrarea şi puterea Duhului Sfânt, sunt adunările lui Dumnezeu care nu au alte reguli decât Cuvântul lui Dumnezeu. Hristos este Capul Adunării, pe care o iubeşte şi o hrăneşte (Efeseni 5.23,- 25,29), şi Lui trebuie să-I lăsăm grija de a da adunărilor ceea ce le este neapărată nevoie.

În această privinţă, să observăm ce spune apostolul Pavel bătrânilor adunării din Efes, după ce i-a înştiinţat despre răul care se va strecura în Biserică după plecare sa. Nu spune: „Faceţi reguli pentru alegerea prezbiterilor, când nici eu, nici voi nu vom mai fi pe pământ", ci zice: „Vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său..." (Faptele Apostolilor 20.32). Iată deci ce rămânea după apostoli: Dumnezeu şi Cuvântul Său. Nu-i oare de ajuns? Desigur, şi îndeajuns şi pentru cei din zilele noastre.

Va întreba cineva însă: „Dar cine va învăţa şi va zidi în adunări?" Răspundem:,Aceia cărora Dumnezeu le-a dat vreun dar duhovnicesc", cum este scris în epistolele către Romani şi Corinteni (Romani 12.6-8; 1 Corinteni 14.1-4,12); dar nu-i nevoie ca aceştia să fie aşezaţi de oameni, pentru că Domnul Isus îi dă, iar Duhul Sfânt îi înzestrează cu daruri. Mai mult, aceştia nu sunt pentru o adunare locală, cum erau prezbiterii şi diaconii, ci pentru toată Biserica.

Dar va zice cineva: „Cine va avea grijă de săracii şi de sfinţii care sunt în nevoie, cine va veghea asupra ordinei în adunări?" Dacă ne alipim de Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă aşteptăm totul din mâna Lui, să fim siguri că El va avea grijă, punând pe inima unuia şi altuia de a sluji în Adunare. Astfel, pe vremea apostolului Pavel, casa lui Ştefana... „s-a dedicat cu totul în slujba sfinţilor" şi alţii ajutau şi se osteneau în lucrul Domnului (1 Corinteni 16.15-16).

În curând s-a văzut în Biserică pericolul de a nu rămâne supus Cuvântului lui Dumnezeu. Chiar pe la sfârşitul primului secol, când apostolul Ioan era încă acolo, se vede cum Diotref îşi ia un loc de autoritate în adunarea din care făcea parte. Lui îi plăcea să fie cel dintâi şi nu primea pe apostol şi pe fraţi (3 Ioan 9,10). Aşa a luat naştere clerul, în completă contrazicere cu ceea ce spune Petru către prezbiterii din timpul său, de a nu stăpâni asupra turmei, ci de a fi exemple (1 Petru 5.2,3). Ignaţiu Martirul, în scrierile sale, atribuie episcopului, prezbiterului şi diaconului, un loc care nu e nicidecum cel pe care îl dă Scriptura.

Vedem că încă de pe atunci, cel care se deosebea prin daruri, zel sau vreo lucrare, lua sau primea titlul de episcop, care era atribuit numai lui. Prezbiterii erau cei cu care se sfătuia sau împlinitorii ordinelor sale. El era astfel capul bisericii. Ales la început de prezbiteri cu aprobarea bisericii, mai târziu era numit sau sfinţit de episcopii din vecinătate şi după aceea ajungea să numească el pe prezbiteri, pe care îi confirma adunarea. În felul acesta, s-a introdus în Biserică o orânduire cu totul omenească, fără nici o îndreptăţire în Scriptură. Puţin câte puţin, episcopii localităţilor de la ţară au fost supuşi celor de la oraşe şi şi-au luat doar numele de prezbiteri. Astfel s-au format dioceze sau circumscripţii, care aveau în fruntea lor pe episcop, acesta având sub autoritatea sa bisericile din această circumscripţie.

La început, episcopii şi ceilalţi funcţionari ai bisericilor erau simpli în obiceiurile lor, adesea lucrau cu mâinile lor pentru hrană şi nu umblau după câştig. Ascultau astfel de îndemnurile apostolilor Petru şi Pavel (1 Petru 5.2; 1 Timotei 3.3). Căutau să vină în ajutorul celor în lipsă, prin daruri de bunăvoie sau prin zeciuieli, ca la Iudei. La ţară şi în oraşele mai mici, această simplitate s-a păstrat mult timp. în oraşele mari, însă, darurile erau din belşug, iar episcopii şi funcţionarii din jurul lor, care îşi avea o parte destul de mare, au început a trăi în lux. Ciprian, episcopul Cartaginei, deplângea această pornire. În secolul al IV-lea, lucrurile au ajuns până acolo încât un autor din timpul acela, Ammien Marcellin, scrie cu privire la episcopii Romei: „Nu trebuie să ne mirăm când vedem că cei care râvnesc după mărire omenească luptă cu atâta lăcomie pentru a ajunge la această demnitate (cea de episcop). Candidatul ales se îmbogăţeşte prin ofrandele matroanelor; pot atunci să desfăşoare mare pompă, să se lase duşi în care măreţe, îmbrăcaţi cu haine scumpe; şi luxul meselor lor întrece pe acela al meselor regeşti. Ar fi mai respectaţi dacă, în loc de a-şi arăta viciile lor, s-ar asemăna episcopilor din provincie, cumpătaţi, simpli şi modeşti." Ammien Marcellin, deşi nu era păgân, nu profesa totuşi creştinismul. A scris o istorie a Romei, care ţinea de la împăratul Nerva până la Valens, al cărui început însă s-a pierdut. Restul cuprinde istoria împăratului Iulian şi a urmaşilor lui. Exista acea mărire şi putere lumească a episcopilor Romei, din care cauză un păgân putea să spună: „Faceţi-mă episcop al Romei, şi eu mă fac creştin."

Iată, vai! unde au ajuns, puţin câte puţin cei care ar fi trebuit să fie exemple ale turmei. Cât de puţin se asemănau cu acel smerit Isus, care n-avea un loc pentru a-Şi odihni capul, iar ei spuneau că îi sunt ucenici! Cât de puţin mergeau pe urmele apostolului Pavel, care făcea corturi! Aceştia sunt cei înfăţişaţi prin robul despre care vorbeşte Domnul şi care zicea în inima sa: „Stăpânul meu întârzie să vină" şi care a început să bată pe slugi şi pe slujnice şi să mănânce şi să bea şi să se îmbete (Luca 12.45). Odată introdus acest rău, a crescut din ce în ce mai mult în perioada următoare din istoria Bisericii. Cu toate acestea nu trebuie să uităm că astfel de cazuri erau izolate şi că existau episcopi devotaţi turmei lor şi care au arătat un mare curaj în persecuţii.