Cultul la creştini în timpul persecuţiilor

În rândurile de mai înainte am vorbit mai ales de mărturia dată de creştini înaintea unei lumi care-i persecuta. Pentru a sfârşi cele cu privire la această vreme de suferinţe, vom spune ceva despre cultul, învăţătura şi în cele din urmă despre cârmuirea Bisericii.

Scriitorii vechi dau puţine amănunte cu privire la felul cum aveau loc adunările creştinilor, în acest timp când ei erau siliţi de a se ascunde de persecutorii lor. În scrisoarea lui Pliniu către Traian avem câteva cuvinte în această privinţă. Justin Martirul, în prima sa apologie adresată împăratului Antoniu, pe la anul 140, descrie mai amănuntit felul cum practicau creştinii cultul lor.

El spune: „În ziua soarelui (duminica), toţi care locuiesc în oraşe sau la ţară se adună în acelaşi loc. Acolo se citeşte, atât cât îngăduie timpul, din Faptele Apostolilor sau din scrierile prorocilor. Apoi, când cititorul şi-a sfârşit însărcinarea, cel care supraveghează lucrurile ţine o cuvântare scurtă pentru zidirea adunării şi pentru a îndemna să urmeze aceste exemple bune. După aceea, ne sculăm toţi în picioare şi ne rugăm. După terminarea rugăciunii se aduce pâinea şi vinul amestecat cu apă, şi cel care are grijă de aceasta, rosteşte, după posibilităţile lui, rugăciuni de mulţumire la care adunarea răspunde: Amin. Sunt împărţite apoi pâinea şi vinul, pentru care s-a adus mulţumire; fiecare ia o parte şi altă parte este dusă de diaconi şi celor care lipsesc. Apoi se face o strângere de ajutoare; cei care pot şi au bunăvoinţă dau fiecare cât crede de cuviinţă, iar suma e încredinţată conducătorului. El ajută pe orfani şi văduve, pe cei care, din boală sau alte motive sunt în nevoie, pe prizonierii şi străinii care se găsesc printre noi, într-un cuvânt, el are grijă de toţi care se află în oarecare nevoie."

Ne adunăm în ziua soarelui, continuă Justin, „pentru că este prima zi când Dumnezeu, făcând o schimbare în întuneric şi materie, a făcut lumea; şi pentru că în aceeaşi zi, Isus Hristos, Mântuitorul nostru, a înviat din morţi. Pentru că El a fost răstignit cu o zi înainte de cea a lui Saturn (sâmbătă), iar în ziua care a urmat acestuia, adică ziua soarelui, El s-a arătat apostolilor şi ucenicilor Săi şi le-a dat învăţăturile Sale." Justin numeşte zilele în felul acesta, pentru a fi înţelese de împărat. Fiecare zi a săptămânii era consacrată unei divinităţi.

Iată însă ce mai spune el cu privire la Cina Domnului: „Noi numim această masă euharistie (mulţumiri lui Dumnezeu) şi nu-i este îngăduit cuiva să ia parte acolo, dacă n-a primit ca adevărate lucrurile pe care le învăţam, dacă n-a fost spălat în baia care este pentru iertarea păcatelor şi pentru naşterea din nou şi dacă nu trăieşte cum a poruncit Domnul Hristos... Apostolii, în istorisirile pe care le-au scris şi care se numesc Evanghelii, ne-au transmis ceea ce li s-a poruncit, adică: „Domnul Isus, luând pâinea şi mulţumind, a zis: „Faceţi aceasta în amintirea Mea", şi că de asemenea, luând paharul şi mulţumind, a zis: ,Acesta este sângele Meu" şi li l-a dat.

Vedem deci că în timpul lui Justin, în secolul al doilea, cultul îşi păstrase toată simplitatea cu care-l vedem sărbătorit la cei dintâi creştini, potrivit cu cele spuse în Fapte şi epistole. Se adunau în prima zi a săptămânii, iar Cina Domnului, frângerea pâinii, era marele scop al adunării, partea principală şi centrul cultului, ca în zilele apostolului Pavel (Faptele Apostolilor 20.7). Ea se sărbătorea aşa cum o rânduise Domnul Isus.

În aceste adunări, citirea Cuvântului lui Dumnezeu avea loc de seamă. Se ţinea seamă de descoperirile lui Dumnezeu şi de îndemnurile făcute de apostol cu privire la aceste scrieri insuflate (2 Timotei 3.16; 2 Petru 3.1-2). La această lectură se adăugau învăţătura şi îndemnul adresat adunării, de cel care era chemat pentru acest lucru. Vedem astfel pe Apostolul Pavel ţinând o cuvântare ucenicilor adunaţi pentru a frânge pâinea, iar în adunarea din Corint găsim proroci, învăţători şi alţii care vorbeau pentru a zidi, a îndemna şi a mângâia (1 Corinteni 12.28; 14.3-4). Apostolul recomanda ca episcopul (supraveghetorul) „să fie în stare să înveţe pe alţii" (1 Timotei 3.2). Se făcea o strângere de ajutoare pentru cei care erau în nevoie. Lucru mişcător, rod al dragostei şi care este potrivit cu ce spune Domnul Isus: „Căci pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi şi le puteţi face bine oricând voiţi" (Marcu 14.7). Şi mai citim: „În ziua întâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă"... (1 Corinteni 16.2) şi încă: .Ajutaţi pe sfinţi când sunt în nevoie" (Romani 12.13). Multe alte pasaje din Fapte şi epistole ne arată grija duioasă arătată faţă de cei săraci, bolnavi, închişi şi care continuă să se arate în Biserică.

Astfel, în toate aceste lucruri, Biserica rămăsese credincioasă învăţăturilor apostolilor şi exemplelor date de adunările din timpul lor. Dar, în ceea ce spune Justin, am putut observa două lucruri care n-au nici o referire în Noul Testament. Primul este obiceiul de a duce cina celor ce erau absenţi. În epistola către Corinteni vedem că cina se mânca atunci când cei credincioşi erau adunaţi laolaltă (1 Corinteni 11.20), şi nu era vorba de cei ce nu erau de faţă. Al doilea lucru este amestecul apei cu vinul de la Cină. Oricare ar fi gândul care a dat loc acestui obicei, nimic în Scriptură nu-l îndreptăţeşte. Se vede în aceasta o pornire falsă a inimilor noastre, ce vor să adauge la ceea ce a rânduit Dumnezeu, ca şi cum am putea să ajutăm lucrarea Sa. Acesta a fost izvorul a tot felul de abuzuri şi de rele în Biserică.

Alte obiceiuri şi gânduri omeneşti au fost introduse printre creştini, fără a avea încuviinţarea Scripturii, ba chiar fiind în contrazicere cu învăţătura sa. Astfel, Justin vorbeşte în altă parte de pâinea şi de vinul de la Cină, ca şi cum ar fi cu adevărat schimbate în trupul şi sângele Domnului Isus, în loc de a fi doar o aducere aminte. Un alt gând greşit este acela că euharistia ar da într-un fel oarecare, iertarea şi singuranţa iertării păcatelor. Fără îndoială că a se apropia de masa Domnului, a lua parte la această masă, care ne aminteşte dragostea Sa, a vesti moartea Lui, până va veni El, este un har de mare preţ, o binecuvântare foarte mare. Dar cui i se cuvine acest drept? Celor răscumpăraţi ai Domnului, mădularelor trupului Său, care se bucură de iertarea păcatelor şi de siguranţa mântuirii. La masa Domnului vii nu pentru a primi iertarea, ci pentru că o ai şi vii acolo pentru a-I mulţumi.

Se acorda o mare veneraţie martirilor, şi lucrul acesta este explicabil. Ei îşi dăduseră viaţa pentru Domnul. Dar oamenii au ajuns să-i cinstească după moartea lor prin ceremonii speciale. Se adunau în ziua aniversării morţii lor la mormântul acestor martiri şi acolo se sărbătorea Cina; ba chiar se rugau pentru ei, iar mai târziu şi-au închipuit că se pot adresa lor ca mijlocitori pe lângă Dumnezeu. Aceste superstiţii s-au introdus timpuriu. Tertulian, la sfârşitul secolului al doilea, vorbind contra căsătoriei a doua, zice că prima femeie a şi fost primită în faţa Domnului, ca pentru duhul căreia tu te rogi, pentru care aduci jertfe anuale. Într-altă parte, el vorbeşte de mijlocire pentru cei morţi, cum face de altfel şi Ciprian.

Un alt obicei, care s-a introdus de timpuriu, a fost semnul crucii. Justin zice: „Semnul crucii este pe fruntea şi pe inima noastră. Pe fruntea noastră, pentru ca să putem totdeauna să mărturisim pe Hristos; pe inimile noastre, pentru ca să-L iubim totdeauna; pe braţul nostru, pentru ca să lucrăm totdeauna pentru El." Tertulian, la rândul său, ne învaţă următoarele: „În toate legăturile noastre încoace şi încolo, în drumurile şi mişcările noastre, când ne culcăm sau când ne sculăm, când ne aşezăm jos, la baie, la masă, în orice ocupaţie ne-am afla, noi facem semnul crucii." Îl recomandă încă şi pentru a se feri de înţepătura scorpiilor. Cei credincioşi îl făceau, de asemenea, când intrau în adunări şi când ieşeau. În felul acesta se deschidea puţin câte puţin drumul superstiţiilor şi obiceiurilor antibiblice ale papismului. Aşa se arată omul, care vrea să adauge regulile şi ceremoniile sale din afară la ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu cere de la inimă.

Semnul crucii, aşa cum spune Tertulian, făcut în orice împrejurare, trebuia să arate că în orice, noi avem să ne aducem aminte de Domnul Isus Hristos; dar el ajunge o practică maşinală. Ceea ce cere Domnul Hristos este inima şi în privinţa aceasta, iată ce spune apostolul Pavel: „Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în numele Domnului Isus (Coloseni 3.17). Iată la ce ne cheamă Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu la o ceremonie zadarnică, despre care el nu ne vorbeşte şi care se împlineşte fără ca inima să ia parte. Domnul Isus vrea inima noastră; şi când inima noastră este a Lui, şi viaţa noastră Îi v-a fi închinată şi va da mărturie pentru El. Nu prin semnul crucii, nu prin veşminte şi găteli deosebite, nici prin vreun semn în afară suntem chemaţi să-L slăvim. Toate acestea nu-s decât porunci omeneşti; trebuie să ne ferim de aşa ceva, oricât de frumoasă ar fi înfăţişarea ce ar putea-o avea. Domnul a zis: „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri." Iar apostolul Petru ne îndeamnă să vestim „puterile minunate ale Celui ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată" (Matei 5.16; 1 Petru 2.9).