Răspândirea creştinismului

Evanghelia s-a răspândit şi creştinismul s-a statornicit în lume cu o iuţeală uimitoare. Domnul spusese: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar, pe care l-a luat un om şi la semănat în ţarina sa. Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele; dar după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui" (Matei 13.31,32). Cei care au vestit mai întâi Evanghelia au fost 12 oameni săraci şi fără carte, pescari şi vameşi dispreţuiţi. Era mică sămânţa, grăuntele de muştar. Şi câte greutăţi au întâmpinat ei! În primul rând, ei erau Iudei, dintr-un neam dispreţuit şi urât, supus stăpânirii Romanilor. Apoi, lucrurile pe care le vesteau izbeau toate simţămintele fireşti ale inimii omeneşti. Ca fiecare să se recunoască păcătos, vinovat înaintea lui Dumnezeu, fără putere şi fără mijloc de scăpare, cât de mult răzvrăteşte acest lucru mândria omului! Iar mântuirea unde se găsea? Într-un Om, tot din neamul evreiesc, răstignit între doi tâlhari. E adevărat că apostolii Îl prezentau ca Fiul lui Dumnezeu, venit pentru a răscumpăra, prin moartea Sa, pe păcătoşii pierduţi. Dar tocmai acest lucru izbea raţiunea unora, prejudecăţile altora. Un Dumnezeu răstignit, socotit drept Mântuitor! Însă acest lucru, zice Pavel, era o pricină de poticnire pentru Iudei şi o nebunie pentru Neamuri (1 Corinteni 1.23-24). Apostolii vesteau totodată că acest om răstignit a fost înviat dintre cei morţi şi va trebui să judece lumea. Auzind aceste cuvinte, filozofii şi înţelepţii lumii îşi băteau joc (Faptele Apostolilor 17.31-32). Dar ce cerea Evanghelia de la cei care o primeau? Renunţarea la lume, la poftele şi plăcerile ei, omorârea patimilor, o viaţă de smerenie şi de totală renunţare. Îndreptăţirea de sine a Iudeilor era răsturnată, raţiunea mândră a înţelepţilor era dată la o parte, religia destrăbălată a idolilor era nimicită. Creştinismul era cu totul împotriva a tot ceea ce iubeşte şi cere omul firesc. De altfel am văzut ce împotrivire a întâlnit pretutindeni şi din partea tuturor, şi ce persecuţii sângeroase şi de lungă durată a avut să sufere, de la apariţia sa până la începutul secolului al patrulea! În ciuda tuturor, grăuntele de muştar s-a ridicat, a crescut, a ajuns un arbore, încât după 40 de ani, creştinismul s-a răspândit până dincolo de marginile întinse ale imperiului roman.

Cărui fapt se datoresc aceste cuceriri extraordinare de către nişte instrumente aşa de slabe, dacă nu mâinii lui Dumnezeu, lucrării atotputernice a Duhului Sfânt? Domnul spusese către ucenicii Săi: „Voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori... până la marginile pământului" (Faptele Apostolilor 1.8). „Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni, Domnul lucrând împreună cu ei şi întărind Cuvântul prin semnele care-l însoţeau" (Marcu 16.20). Aici trebuie căutat secretul rezultatelor uimitoare în urma vestirii Cuvântului de către apostoli şi urmaşilor lor: Domnul lucra cu ei.

După 17 ani de slujire, Pavel, apostolul neamurilor, scrie Romanilor că taina arătată „a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor" (Romani 16.25- 26). El însuşi vestise Evanghelia lui Hristos de la Ierusalim până la Iliric (Romani 15.19). Domnul spusese apostolilor: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile" (Matei 28.19) şi, în adevăr: „Glasul lor a răsunat pe tot pământul şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii" (Romani 10.18). Pavel dă mărturie despre aceasta, când scrie Colosenilor: „... Evangheliei, care a ajuns până la voi şi este în toată lumea,... care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer" (Coloseni 1.6,23). — Mărturii de ale scriitorilor păgâni, cum e Tacit şi Suetoniu, adeveresc că pe la anul 64 Roma avea o mulţime de creştini. Am vorbit despre scrisoarea lui Plinius către împăratul Traian, la începutul secolului al doilea. Ea menţionează mulţimea creştinilor în Bitinia. Persecuţiile, departe de a opri înaintarea evangheliei, nu făceau decât s-o activeze. Creştinii umpleau imperiul, aşa cum spuneau scriitorii creştini către cei care îi persecutau: „Noi suntem în aşa de mare număr, că dacă am părăsi statul vostru, v-am pricinui dezastru... Noi suntem doar de ieri şi am umplut toată împărăţia voastră; nu vă lăsăm decât templele." Cel ce vorbeşte astfel este Tertulian. Tot el mai spune că poporul Goţilor, triburile de Mauri, toate regiunile locuite de Spanioli, de Gali, şi chiar cele din Britania, de care încă nu se putuseră apropia Romanii, sunt supuse lui Hristos, ca şi Dacii, Sarmaţii, Germanii şi Sciţii. Nu trebuie să credem din aceasta că la toate aceste popoare, păgânismul cedase locul creştinismului; dar Evanghelia pătrunsese acolo şi era primită de multe suflete.

Am dori să avem amănunte asupra mijloacelor de care S-a slujit Dumnezeu pentru a face să pătrundă, în toate aceste ţinuturi, lumina adevărului; dar nu există în această privinţă decât puţine informaţii sigure.

Provinciile vecine ale Asiei Mici şi ale Siriei, unde existau chiar din timpul lui Pavel numeroase adunări creştine, au fost evanghelizate devreme. Trebuie să amintim că, fie din cauza persecuţiei, ca în Faptele Apostolilor 11.19, fie în urma altor împrejurări, creştinii plecau departe de locurile unde fuseseră întorşi la Dumnezeu şi duceau cu ei comoara Evangheliei. De asemenea evangheliştii mergeau să vestească Numele Domnului Isus printre neamuri (2 Ioan 5-7). Se spune că Abgar, un rege din Edessa, în Mesopotamia, a primit creştinismul prin mijlocirea unui oarecare Tadeu, pe la anul 45. De acolo, Evanghelia, din secolul al doilea, s-a răspândit în Armenia. Dar în secolul at treilea a fost adus la credinţa creştină Tiridat, regele Armeniei. Dumnezeu S-a folosit pentru aceasta de un oarecare Grigore luminătorul, care era fiul unui prinţ part şi fusese convertit la creştinism. Convertirea lui Tiridat atrase după sine pe aceea aproape a întregului popor. S-au întemeiat numeroase şcoli şi în ele au fost instruiţi copiii în învăţătura lui Hristos.

Ceva mai târziu, Evanghelia a pătruns în Iberia, în nordul Armeniei şi în sudul Caucazului. Modul cum a fost introdus creştinismul ne arată de ce vase slabe Se servea Dumnezeu uneori pentru a răspândi cunoştinţa lui Hristos.

O femeie creştină, cu numele Nunia, fusese adusă ca prizonieră în ţara de care vorbim. Sfinţenia vieţii sale şi curăţia obiceiurilor ei au izbit pe locuitorii din ţinutul unde trăia. Fiul cel mai tânăr al regelui, căzând bolnav, regina a poruncit doicii sale să cerceteze printre femeile mai în vârstă asupra mijloacelor de vindecare. Nunia, consultată la rândul ei, a spus că ea nu poate da alt ajutor decât rugăciunile sale; „Isus Hristos", zicea ea, „care a vindecat atâţia bolnavi, va vindeca şi copilul acesta." Apoi S-a aşezat în genunchi şi a rugat pe Domnul, care i-a ascultat rugăciunea. Regele a voit să răsplătească bine cu mari daruri pe biata prizonieră, dar ea a refuzat, nedorind altceva decât întoarcerea la Dumnezeu a stăpânilor săi. După câtva timp s-a îmbolnăvit greu şi regina şi a fost vindecată prin rugăciunile Nuniei. Până acum, regele nu s-a întors la Dumnezeu; dar într-o zi, fiind la vânătoare, a fost cuprins de o ceaţă deasă. Despărţit de cei ce-l însoţeau, el se afla în cel mai mare pericol. În strâmtorarea sa, şi-a adus aminte de Dumnezeul cel Atotputernic al Nuniei şi a cerut ajutorul Lui, făgăduind că-I v-a sluji dacă îi va asculta rugăciunea. A fost scăpat de pericol şi, credincios făgăduinţei, a început să răspândească el însuşi vestea cea nouă în mijlocul poporului său şi a făcut vă vină misionari din Roma şi din Armenia pentru a-l ajuta în această lucrare.

În Persia a fost dusă Evanghelia de către soldaţii romani, făcuţi prizonieri. Pe vremea împăratului Constantin, creştinii erau destul de numeroşi în Persia. De acolo Evanghelia s-a răspândit în nordul Africei, unde a făcut progrese uimitoare. Sunt amintiţi numeroşi martiri din acest ţinut. Spania a fost evanghelizată în acelaşi timp şi prin Roma şi prin Cartagina. în secolul al doilea, Tertulian zicea că toate regiunile din Spania erau supuse lui Hristos şi se ştie că în secolul al treilea au luat fiinţă acolo numeroase biserici.

Coloniştii veniţi din Asia Mică au adus creştinismul în Galia de miazăzi, încă din secolul al doilea. Lyonul a fost drept centrul activităţii creştine în acest ţinut. Acolo, ca şi la Vierme, precum am văzut, a existat un mare număr de martiri, care şi-au dat viaţa pentru Domnul Isus Hristos. Galia de miazănoapte a fost evanghelizată mai târziu.

Insulele Britanice au primit Evanghelia chiar din secolul întâi, fie prin ostatecii bretoni, întorşi la Dumnezeu la Roma şi revenind în ţara lor, fie prin soldaţii creştini care se găseau în legiuni, fie în sfârşit prin evangheliştii veniţi din Asia Mică. Creştinii din aceste ţinuturi şi-au avut totodată partea lor în persecuţii, şi mai ales în cea din urmă. Acolo, ca şi în alte părţi, exemplarele din Sfânta Scriptură au fost arse, păstorii turmei au fost daţi morţii şi mulţi credincioşi simpli şi-au pierdut viaţa.

Unul din păstori, numit Amfibalus, reuşind să scape de prigonitorii săi, s-a refugiat în Verulam, nord de St. Alban, cam la 30 km. nord-vest de Londra, la un păgân numit Alban, vechi soldat roman. Domnul a răsplătit iubirea lui Alban faţă de slujitorul Său. Amfibalus l-a învăţat adevărul creştin şi Dumnezeu a făcut ca să-i pătrundă în inimă. Căutat de prigonitori, Amfibalus a fost silit să-şi părăsească retragerea. Pentru ca să nu-l recunoască, Alban l-a îmbrăcat cu hainele sale şi în felul acesta a scăpat. Lucrul însă a fost descoperit şi noul convertit a fost prins. A fost pus să aleagă: sau să jertfească zeilor, sau să sufere soarta hărăzită celui pe care-l scăpase. Alban refuză să aducă jertfe zeilor. Mai întâi a fost bătut cu nuiele, apoi a fost omorât.

Dar, ceea ce este trist de adăugat este că, în măsura în care Biserica creştea pe pământ, ea se îndepărta de la început cu privire la învăţătură şi la viaţă. Apostolul Pavel compară Biserica, în ce priveşte dezvoltarea ei în afară, cu o casă pe care nişte zidari se străduiesc s-o înalţe. Sunt lucrători buni şi răi. Pavel spune: „După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, eu, ca un arhitect înţelept, am pus temelia şi un altul clădeşte deasupra. Pentru că nimeni nu poate să pună o altă temelie decât aceea care este pusă şi care este Isus Hristos. Iar dacă cineva clădeşte pe această temelie: aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă, ziua o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc şi focul v-a dovedi cum este lucrarea fiecăruia" (1 Corinteni 3.10-13). Biserica creştină îşi trage numele de la Domnul Isus Hristos, temelia care a fost pusă şi care rămâne. Dar a fost introdus din ce în ce mai mult material rău pentru zidit, şi în felul acesta a crescut. Acest material rău îl alcătuia, precum vom vedea, fie persoane care nu erau întoarse cu adevărat la Dumnezeu, fie învăţături, reguli şi orânduiri omeneşti. În acelaşi timp a avut loc ceea ce arată Domnul prin pilda „aluatului pe care o femeie l-a luat şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până s-a dospit toată plămădeala" (Matei 13.33). Aluatul a pătruns în toată făina. El înfăţişează totdeauna un lucru rău, păcatul sau învăţătura stricată (1 Corinteni 5.6,7; Matei 16.11,12; Galateni 5.8-9). Acest lucru s-a întâmplat în Biserică; s-a întins pretutindeni în ea aluatul învăţăturilor stricate.