Sfintele Scripturi

Înainte de a continua istoria Adunării creştine pe pământ, vom spune câteva cuvinte despre Cartea Divină de unde ucenicii Domnului Hristos îşi scoteau învăţătura, mângâierea şi nădejdea lor; această Carte, Cuvântul lui Dumnezeu, ţinta atacurilor vrăjmaşilor lui Hristos din orice timp, dar pe care nimic nu-l poate nimici, — această culegere de scrieri sfinte, date de Dumnezeu şi insuflate de Duhul Sfânt — şi pe care o găsim în forma ei completă de la începutul secolului doi, era citită în adunări, socotită şi păstrată ca o comoară scumpă; aşa de scump a fost acest Cuvânt pentru creştini, încât mulţi credincioşi au vrut mai degrabă să moară decât să-l predea vrăjmaşilor.

Acest volum sfânt, Biblia sau Cartea, este în adevăr o carte deosebită, căci ea nu vine de la om, ci de la Dumnezeu, care S-a servit de anumiţi oameni pentru a o scrie. Ea se împarte, precum ştim, în două părţi: prima este Vechiul Testament, care a fost scris înainte de venirea Domnului. El istoriseşte originea lumii, istoria lui Israel, poporul ales al lui Dumnezeu pe pământ, şi mai cuprinde părţi cu învăţături morale şi profeţii privitoare la Israel şi la Neamuri. Dar ceea ce cuprinde mai ales sunt făgăduinţele despre venirea unui mare Eliberator, a unui Mântuitor pentru Israel şi pentru lumea întreagă, a unui Rege care trebuie să statornicească pe pământ o domnie a dreptăţii şi a păcii. Tot în Vechiul Testament, istorisirea, ceremoniile cultului, jertfele, trăsăturile de seamă ale oamenilor pe care îi întâlnim, dar mai ales cartea Psalmilor şi profeţiile ne vorbesc despre El. În felul acesta, Vechiul Testament este în întregime profetic. Acest Rege Mântuitor, anunţat femeii, este urmaşul făgăduit lui Avraam, profetul care trebuia să se arate asemenea lui Moise, eliberator ca şi el, moştenitorul scaunului de domnie al lui David, Mesia, Fiul, cum Îl numesc David şi Isaia (Geneza 3.15; 22.18; Deuteronom 18.18 în comparaţie cu Faptele Apostolilor 3.22-23; 1 Cronici 17.11- 14; Psalmi 2.7; Isaia 9.6-7). Dar această Persoană slăvită trebuia să sufere şi să moară înainte de a domni. Despre acest lucru ne vorbesc în imagini jertfele şi îl vestesc Psalmii şi profeţii (Isaia 53 şi Psalmi 22 în comparaţie cu Luca 24.25-27,44).

Vechiul Testament era deci o carte destul de preţioasă pentru Israeliţi şi nu numai pentru noi. Domnul Isus o numeşte Scriptura, Scripturile, Cuvântul lui Dumnezeu şi o aminteşte mereu. Apostolul Pavel o numeşte oracolele lui Dumnezeu, Scripturile sfinte, Scripturi insuflate de Dumnezeu, iar Petru ne spune că oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, care au scris-o, au fost mânaţi de Duhul Sfânt. Pavel mai spune: „Dumnezeu ne-a vorbit în proroci" (Ioan 10.35; Matei 22.29; Romani 3.2; 2 Timotei 3.15,16; 2 Petru 1.21; Evrei 1.1). Totodată, în orice timp, credincioşii şi-au găsit plăcere în a citi şi a se adânci în această carte sfântă. Psalmistul spune: „Cât de mult iubesc eu legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea... Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele! Mai dulci decât mierea în gura mea!... Mai mult preţuieşte pentru mine legea gurii Tale, decât mii de bucăţi de aur şi de argint... Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea" (Psalmi 119,97,103,72,105).

Există oare o altă carte, care având o întindere nesfârşită, să fie mai plină de învăţăminte şi mai interesantă în acelaşi timp? Ea nu ne vorbeşte numai pentru un timp, ci pentru veşnicie; nu numai despre lucruri pământeşti, ci şi despre cele cereşti şi divine. Unde vom găsi în altă parte, în scrierile omeneşti, o istorie a primelor timpuri ale lumii? Acestea sunt lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, dar pe care Dumnezeu ni le-a făcut cunoscute. În această carte, care la prima vedere nu pare însemnată, avem o bibliotecă întreagă: cărţi istorice, întâmplări mişcătoare, cântece sublime, învăţături de seamă, exemple ce te pun în uimire, descoperiri despre viitor, totul se găseşte în cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament. Oricât le-ai citi şi reciti, par totdeauna noi. De fiecare dată se găsesc acolo bogăţii ce nu fuseseră descoperite. De aceea spune Domnul Isus: „Cercetaţi Scripturile pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică; dar tocmai ele mărturisesc despre Mine" (Ioan 5.39). Cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament au fost scrise de vreo 30 de autori diferiţi, din felurite ranguri, vârste şi condiţii sociale. Unii erau învăţaţi, ca Moise, alţii fără carte, ca Amos. Se găsesc printre ei împăraţi şi păstori, preoţi şi oameni din popor, scriind în timpuri şi locuri diferite. Ei au făcut să li se audă glasul într-o perioadă de mai bine de o mie de ani, căci Moise, cel dintâi, a scris pe la anul 1500, iar Maleahi, cel din urmă, ne dă profeţia sa cam pe la anul 400 înainte de Hristos. Şi cu toate acestea, deşi se tratează subiecte diferite, scriu în timpuri diferite, depărtaţi unii de alţii, ei au în vedere aceleaşi lucruri, scrierile lor formează un tot perfect. Nu e izbitor acest lucru? Aceasta însemnează că le însufleţeşte Duhul lui Dumnezeu, iar ceea ce au scris ei nu e cartea lor, ci cartea lui Dumnezeu. Şi ceea ce am spus pentru Vechiul Testament este adevărat şi pentru Noul Testament. Trebuie citite cu aceeaşi atenţie amândouă aceste părţi ale cărţii lui Dumnezeu, întrucât se lămuresc una pe alta. Vedem de altfel în Evanghelii, Fapte şi Epistole, că atât Domnul cât şi apostolii menţionează neîncetat Vechiul Testament, pentru a dovedi ceea ce învaţă.

Ne ocupăm acum de Noul Testament.

Timp de patru veacuri după Maleahi, ultimul profet, a fost o mare tăcere. Nici un profet nu s-a mai ridicat în Israelul umilit sub jugul neamurilor. Dar aşteptarea din ce în ce mai mare a lui Mesia care avea să vină, devenea vie în inima Israeliţilor evlavioşi. Maleahi spusese: „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi Domnul, pe care-L căutaţi, deodată va intra în templul Său, solul legământului în care găsiţi plăcere; iată că vine, zice Domnul oştirilor." „Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele dreptăţii" (Maleahi 3.1; 4.2), iar inimile credincioase, ca Zaharia, Simeon şi Ana aşteptau mângâierea lui Israel, răscumpărarea, adică pe Mesia (Luca 1.78; 2.25-38). În cele din urmă, Hristosul anunţat a apărut. El S-a născut la Betleem, din sămânţa lui David, potrivit profeţiilor. El a venit în umilinţă şi sărăcie, dar era Fiul veşnic şi preaiubit al lui Dumnezeu, devenit om pentru a ne mântui. În El, Dumnezeu Însuşi ne-a vorbit (Evrei 1.1). Domnul, începându-Şi lucrarea, a vestit Evanghelia, vestea bună a harului lui Dumnezeu faţă de păcătoşi, marea mântuire pe care o dă oricui crede în El (Marcu 1.14,15; Evrei 2.3). Şi precum ştim, după ce Şi-a împlinit slujba de dragoste, oamenii nelegiuiţi L-au prins şi L-au dat la moarte, pironindu-L pe cruce.

Dar acolo, El S-a dat de bunăvoie lui Dumnezeu ca jertfă pentru păcatele noastre (Efeseni 5.2; Evrei 9.26,28). El a purtat acolo pedeapsa şi Dumnezeu a primit această jertfă care a împlinit în chip desăvârşit ceea ce cerea legea (Evrei 10.9,10). Dovadă că Dumnezeu a primit-o este faptul că a înviat pe Isus şi L-a aşezat la dreapta Sa în cer. Şi acum Dumnezeu poate să ierte şi iartă păcatele celor ce cred în Isus, mort şi înviat pentru ei. De aceea apostolul Ioan zice: „Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru numele Lui" (1 Ioan 2.12). Evanghelia aceasta a harului lui Dumnezeu nu era numai pentru Iudei, trebuia să fie vestită tuturor Neamurilor. în ziua Rusaliilor (Faptele Apostolilor 2), Duhul Sfânt S-a coborât asupra ucenicilor adunaţi în acelaşi loc, şi din această clipă apostolii şi însoţitorii lor, cărora li s-au adăugat alţii mai târziu, ca Pavel, au vestit pretutindeni Evanghelia. „Domnul lucra împreună cu ei şi întărea cuvântul prin semnele care-l însoţeau (Marcu 16.20). Astfel „Marea Mântuire", vestită mai întâi de Domnul, a fost adeverită de cei ce au auzit-o, „în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi prin darurile Duhului Sfânt împărţite potrivit cu voia Sa" (Evrei 2.3.4).

Aşa a fost întemeiată Biserica, iar apostolii, totdeauna călăuziţi de Duhul Sfânt, au învăţat pe credincioşi adevărurile sfinte care priveau pe Domnul, Adunarea Sa, întoarcerea Sa, şi le-au dat totodată îndemnurile necesare pentru a se purta într-un chip vrednic de Domnul, în mijlocul unei lumi rele (1 Tesaloniceni 2.11,12; 4.1,2; 2 Tesaloniceni 2.15). Trebuiau să păstreze cunoştinţa despre faptele vieţii Domnului şi despre adevărurile care privesc Persoana Sa şi Biserica; acestea le găsim în scrierile Noului Testament.

Trebuie însă să ne aducem aminte totdeauna că Vechiul şi Noul Testament formează una şi aceeaşi Carte, imul şi acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu, cuprinzând ceea ce Dumnezeu ne-a făcut cunosut prin Duhul Său înainte de venirea lui Isus Hristos, şi ceea ce ne-a făcut cunoscut prin acelaşi Duh după venirea Fiului Său pe pământ, totul raportându-se la slava Fiului Său preaiubit.

Ca şi Vechiul Testament, Noul Testament n-a fost scris de o singură persoană, ci de mai multe, în împrejurări, timpuri şi locuri diferite. Însă, în timp ce pentru alcătuirea deplină a Vechiului Testament a trebuit să treacă o mie de ani, scrierile Noului Testament au apărut într-un interval de vreo cincizeci de ani, aşa că la începutul secolului doi după Hristos, ele formau un tot. El cuprinde scrierile a opt autori şi se compune din cinci cărţi istorice — Evangheliile şi Faptele Apostolilor, apoi din epistole sau scrisori şi dintr-o carte profetică, Apocalipsa.

Dumnezeu, care a călăuzit pe Matei, Marcu, Luca şi Ioan să scrie evangheliile, nu i-a lăsat în voia însuşirilor lor fireşti, la memoria, înţelepciunea cercetărilor lor, pentru a-şi îndeplini sarcina. El i-a luminat şi i-a călăuzit prin Duhul Sfânt, aşa ca să-i păzească de orice greşeală în ceea ce aveau să transmită. Domnul Isus, înainte de a-Şi părăsi ucenicii, le spusese: „Când va veni Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu" (Ioan 16.13; 14.26). Avem deci în aceste cărţi, insuflate de Duhul lui Dumnezeu, tot adevărul şi nimic decât adevărul.

Deşi cele patru evanghelii sunt fiecare istorisirea vieţii şi învăţăturilor Domnului, şi în ele se găsesc unele fapte comune, ele nu se repetă şi n-au fost scrise pentru a se completa una pe alta. Duhul Sfânt a călăuzit pe evanghelişti să prezinte fiecare pe Domnul Isus sub o trăsătură specială. În felul acesta vedem strălucind diferite raze ale slavei Persoanei Sale iubite.

Matei a scris evanghelia sa mai ales având în vedere pe Iudei. De aceea el prezintă pe Domnul în însuşirea Sa de Mesia, fiul lui David, fiul lui Avraam, Regele Iudeilor, potrivindu-se cu promisiunile şi profeţiile, pe care le menţionează adesea. Aceas-ta nu înseamnă că evanghelia după Matei este mai puţin însemnată pentru noi, căci vedem că Mesia a fost lepădat de Iudei, aceştia rămânând deoparte, iar Domnul îşi întemeiază Biserica Sa, alcătuită din toţi cei ce cred.

Marcu, pe care Petru îl numeşte fiul său, a scris, se zice, evanghelia sa ca ucenic şi însărcinat al acestui apostol. Istorisirea sa este foarte scurtă. În general, el descrie mai puţin din cuvântările Domnului şi-şi dă silinţa să istorisească faptele, minunile, cu multe amănunte ce ies în relief. El ne spune mai mult ce a făcut Domnul Isus decât ce a zis şi ni-L arată astfel în trăsătura Sa de slujitor, „care umbla din loc în loc, făcînd bine", cum spune Petru lui Corneliu (Faptele Apostolilor 10.38).

Luca, tovarăşul de călătorie şi de lucru al apostolului Pavel, a scris evanghelia pentru păgâni ca şi pentru Iudei, pentru păcătoşi şi oameni cu viaţa rea ca şi pentru cei ce se cred drepţi. Acest lucru se poate observa în mai multe locuri. Luca prezintă deci pe Domnul ca Fiul Omului, venit în har, căutând pe păcătoşi unde erau, din orice clasă socială sau din orice neam.

Aceste trei evanghelii au fost scrise înainte de anul 79, fără să se poată arăta data precisă. Însă Ioan a scris evanghelia sa mult timp după aceea, la sfârşitul primului secol, când toate celelalte scrieri ale Noului Testament afară de ale sale apăruseră şi când dintre toţi apostolii, numai el mai trăia. Multe erezii cu privire la Persoana Domnului se răspândeau, şi Duhul Sfânt, pentru a le combate, ne prezintă, prin pana lui Ioan, pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu, singurul şi veşnicul Fiu, izvor de viaţă şi lumină pentru cei credincioşi, venit ca om pe pământ, mergând în mijlocul oamenilor şi făcând cunoscut harul şi adevărul, firea lui Dumnezeu, arătând pe Dumnezeu Însuşi, pe Tatăl, în Persoana Sa.

La evanghelii se adaugă Faptele Apostolilor, care istorisesc venirea Duhului Sfânt şi, prin lucrarea Sa puternică, întemeierea şi începuturile Bisericii creştine, îndeosebi prin lucrarea lui Petru şi Pavel. Sunt o continuare a evangheliei lui Luca, ce le-a scris numai puţin timp după aceea, cam pe la anul 63.

După Faptele Apostolilor vin 21 de epistole scrise în diferite timpuri de Pavel, Iacov, Petru, Ioan şi Iuda. Ele erau adresate unor adunări locale sau unor persoane, iar câteva întregii adunări a creştinilor. Ele au fost scrise cu ocazia diferitelor trebuinţe care ieşeau la iveală în adunări şi printre copiii lui Dumnezeu; iar Duhul lui Dumnezeu a dat autorilor lor tot ce trebuia pentru a răspunde acestor trebuinţe, instruind şi zidind sufletele, şi căutând să le ferească de prorocii şi învăţătorii mincinoşi. Dar totodată ele erau Cuvântul lui Dumnezeu şi aceste epistole au fost păstrate pentru învăţătura Bisericii până la sfârşit.

Primele epistole au fost cele pe care Pavel le-a scris Tesalonicenilor, pe la anul 52. Epistolele lui Ioan, ca şi evanghelia sa, au fost scrise cele din urmă, la sfârşitul lungii vieţi a apostolului. Tot el este şi scriitorul Apocalipsei sau Descoperirii lui Isus Hristos, care termină Noul Testament şi Biblia şi ne face cunoscut viitorul Bisericii şi al lumii.

Dându-i astfel Cuvântul Său, Domnul a avut în vedere tot ceea ce are nevoie Biserica Sa pe pământ până la sfârşit. „O hrăneşte şi o îngrijeşte", este scris. De aceea „El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos" (Efeseni 5.29; 4.11- 12). Şi aceste daruri nu se îndeplineau numai prin vestirea cuvântului: apostolii şi prorocii ne-au lăsat scrierile insuflate, care alcătuiesc Noul Testament.

În măsura în care apărea una din aceste scrieri, fie că era adresată unei adunări oarecare, fie unei persoane, era comunicată şi celorlalte adunări, căci legăturile care uneau atunci pe creştini erau foarte strânse. De altfel, vedem că Pavel chiar recomandă acest lucru: „În Domnul, vă rog fierbinte ca epistola aceasta să fie citită tuturor fraţilor" (1 Tesaloniceni 5.27). Iar Colosenilor le scrie: „După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în biserica Laodiceenilor; şi voi la rândul vostru să citiţi epistola care va veni din Laodiceea" (Coloseni 4.16). Cei dintâi creştini înţelegeau bine că ceea ce era dat de Dumnezeu prin Duhul Sfânt unora, era pentru toţi, pentru toată Biserica. În curând s-au făcut copii ale acestor scrieri preţioase, pentru ca fiecare adunare să le poată avea, dar se păstra cu sfinţenie originalul primit chiar de la scriitorii insuflaţi, cum ne-o adevereşte Tertulian, care a trăit pe la sfârşitul secolului doi şi începutul secolului al treilea. El zicea: „Cutreeraţi bisericile întemeiate de apostoli... în care puteţi să citiţi scrisorile autentice." În felul acesta s-a alcătuit, prin grija lui Dumnezeu, culegerea cărţilor insuflate ale Noului Testament, ce se găseşte în secolul al doilea chiar în forma în care o avem noi. Se poate spune că s-a făcut sub ochii apostolilor, căci Ioan a murit la începutul acestui secol, Domnul lăsându-l atât de mult timp pe pământ, ca păzitor al adevărurilor divine. Se vede de asemenea, într-un citat din a doua epistolă a lui Petru, că de pe atunci se adunau scrierile apostolice: "... cum v-a scris şi preaiubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri greu de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le sucesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor" (2 Petru 3.15,16).

Apostolul Petru pune deci scrierile lui Pavel în numărul Scripturilor, înţelegându-se prin aceasta Noul Testament, pe acelaşi rang cu cele ale Vechiului Testament, privite ca „oracolele lui Dumnezeu". Acest lucru se vede, de exemplu, în frumoasa epistolă a lui Diognet, scrisă tot la începutul secolului al doilea. Autorul spune: „Atunci teama legii e ridicată în slavă, harul profeţilor este cunoscut, credinţa evangheliilor este întărită, învăţătura apostolilor este păzită şi harul Bisericii triumfă." Precum în sinagogile evreieşti se citeau în fiecare zi de sabat Scripturile Vechiului Testament (a se vedea Luca 4.17; Faptele Apostolilor 13.15; 15.21), tot astfel, în adunările creştine, în prima zi a săptămânii se citeau scrierile Noului Testament, în acelaşi timp ca şi ale Vechiului Testament. Iustin Martirul face această mărturisire: „Duminica se citesc scrierile apostolilor şi ale profeţilor." Culegerii de scrieri apostolice se dădeau atunci diferite numiri; aceea de Noul Testament s-a statornicit mai târziu.

Această citire a Cuvântului lui Dumnezeu în adunări era în armonie cu îndemnul lui Pavel către Tesaloniceni. Erau, deci, în fiecare adunare, unul sau mai mulţi lectori, însărcinaţi de a face citirea unei părţi din scrierile sfinte. Se numeau „anagnoţi", iar citirea se numea „anagnosie". Acest cuvânt grecesc se găseşte în Noul Testament, de exemplu în capitolul 13 din Faptele Apostolilor, versetul 15: după anagnosie sau „citirea" legii. Fără îndoială că acest obicei se potriveşte cu ce scrie în Apocalipsa 1.3: „Ferice de cine citeşte şi de cei care ascută cuvintele acestei profeţii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape." Cine citeşte este anagnostul.

În timpul acela, când tiparul nu era inventat, toate cărţile erau scrise cu mâna. Erau puţine exemplare şi costau foarte scump. Nu oricine putea să procure şi să aibă ca astăzi un exemplar din Sfânta Scriptură. Dar fiecare adunare, chiar cea mai săracă, îşi avea pe a sa. Pe aceşti cititori publici, cei credincioşi căutau să-i cunoască. Şi aşa de mare era zelul ascultătorilor, atenţia şi preţuirea pe care o dădeau Cuvântului lui Dumnezeu, încât sfârşeau prin a şti pe dinafară toate cuvintele, şi atenţionau pe lector, dacă a întrebuinţat o expresie în locul alteia. Aşa ceva se istoriseşte despre un biet orb numit Ioan, din Palestina, care a murit ca martir. Se spune de asemenea că un episcop, schimbând un cuvânt în citirea pe care o făcea din Scripturi, credincioşii au cerut ca el să-şi recunoască greşeala. Un alt fapt arată valoarea pe care o dădeau Noului Testament, ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, autorii creştini din al doilea, al treilea şi al patrulea secol. Scripturile erau oracole divine şi, fie în învăţăturile lor, fie în stările de vorbă contra ereticilor şi necredincioşilor, ei le menţionau neîncetat ca autoritate fără greş. Şi atât de numeroase sunt textele citate de ei, încât dacă ar fi strânse la un loc, s-ar alcătui Noul Testament în întregime, afară doar de câteva versete. Ereticii şi necredincioşii din acele vremuri o recunoaşteau drept cartea de unde creştinii îşi scoteau adevărurile credinţei lor; şi îi cunoşteau puterea, cum am văzut că, în ultima persecuţie, vrăjmaşii creştinismului şi-au dat toată silinţa pentru a distruge toate copiile şi a smulge astfel din mâna creştinilor această armă de temut, sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu, care rămâne în veci. Cerurile şi pământul vor trece, dar el rămâne.

Noul Testament a fost scris la început în greceşte, una din limbile cele mai răspândite în timpul acela. Dar foarte curând s-au făcut traduceri şi în alte limbi. Cele două mari traduceri vechi sunt versiunea latină, numită Itala, care datează de la începutul secolului al doilea, şi versiunea în limba siriacă, limbă pe care o vorbea Domnul şi care era răspândită în Orient. Această versiune, ce se numeşte Peşita, pare că este mai veche decât Itala şi datează de pe la sfârşitul primului secol. Versiunea egipteană de asemenea este foarte veche. Mai târziu, în măsura în care creştinismul s-a întins printre neamurile barbare, s-au făcut alte traduceri, nu numai din Noul Testament, ci din toată Biblia. Dar mai ales în zilele noastre, Sfânta Carte a fost tradusă, se poate spune, în toate limbile ce se vorbesc pe suprafaţa pământului şi au fost răspândite şi se răspândesc în milioane de exemplare.