Perecuţia lui Valerian. Martiriul lui Ciprian

După moartea lui Decius au urmat câţiva ani de linişte pentru Biserică; dar la sfârşitul domniei lui Valerian, în anul 257, persecuţia a reînceput cu violenţă. Mai întâi, împăratul a dat un edict, prin care creştinii erau opriţi de a se mai aduna; un al doilea edict condamna la lucru în ocnă pe cei care n-ascultau, iar un al treilea, poruncea ca toţi episcopii, bătrânii (sau prez- biterii) şi diaconii să fie daţi morţii.

În această persecuţie a suferit moartea de martir episcopul Romei, Ştefan, şi urmaşul său Sextus. Pe când duceau la locul de chin pe acesta din urmă, credinciosul său ucenic, diaconul Laurenţiu, îl urma, zicându-i: „Unde te duci, părintele meu, fără fiul tău?" — „Mă vei urma peste câteva zile", răspunse episcopul. Puţin după moartea lui, prefectul Romei a poruncit să aresteze şi să aducă înaintea lui pe Laurenţiu, căruia i-a poruncit să-i predea bogăţiile nespus de mari pe care le aveau, zice-se, creştinii din Roma. Laurenţiu i-a cerut un răgaz ca să pună totul în rânduială. Magistratul i-a acordat trei zile la sfârşitul cărora Laurenţiu l-a invitat să vină ca să vadă bogăţiile Bisericii, o curte mare, zicea el, plină cu vase de aur. Prefectul s-a dus şi Laurenţiu l-a introdus într-o curte plină de săraci şi nevoiaşi: „Iată comoara ce ţi-am promis", zise el. „Şi iată pietrele preţioase ce i le adaug, fecioarele şi văduvele noastre, cununa Bisericii." Prefectul, mâniat, porunci ca Laurenţiu să fie dezbrăcat de haine, apoi pus pe un grătar de fier şi ars încetul cu încetul. Martirul, când era aproape să moară, şi-a ridicat ochii spre cer, s-a rugat pentru întoarcerea la Dumnezeu a locuitorilor Romei, apoi şi-a dat duhul.

Tot în timpul acestei persecuţii, în Cezareea din Capadocia, un tânăr creştin, cu numele Ciril, sprijinit de Domnul a arătat un curaj nemaipomenit. Prigonit de prietenii săi, izgonit de părinţi, dus în faţa tribunalului, el a rămas neclintit, cu toate îndemnurile şi promisiunile judecătorului. „Am fost izgonit de acasă de către părinţii mei," răspunse copilul, „dar am o locuinţă mai frumoasă şi nu mă tem de moartea ce mă va duce într-o viaţă mai bună." Judecătorul a poruncit să fie dus la rug, nădăjduind că se va înfricoşa când va vedea focul. Dar totul a fost zadarnic şi tânărul martir a fost dat morţii.

Astfel, harul puternic al Domnului, în aceste timpuri de necaz, sprijinea pe martorii Săi credincioşi şi le dădea putere să dispreţuiască suferinţele din timpul de acum din dragoste pentru Isus şi în vederea slavei veşnice care avea să fie descoperită (Romani 8.18; 2 Corinteni 4.16,17).

Însă numai puterea Domnului îi făcea în stare să rămână neclintiţi, şi această putere, El o dădea numai celor care mergeau în smerenie. Exemplul următor este, în această privinţă, destul de izbitor. Se istoriseşte că în acel timp de persecuţie, trăiau doi prieteni, Nichifor şi Sapricius. Cel din urmă era un bătrân al Bisericii. Ivindu-se o neînţelegere între ei, s-au învrăjbit de moarte. După un timp oarecare, Nichifor a căutat să se împace cu vechiul său prieten, dar toate silinţele au fost zadarnice: Sapricius a stăruit în ura sa. Venea persecuţia lui Valerian şi Sapricius a fost dus în faţa guvernatorului, unde i s-a poruncit să aducă jertfe zeilor. Refuzând să facă aceasta, magistratul a dat ordin să-l ducă la locul de chin. Nichifor, aflând, aleargă şi însoţeşte pe vechiul său prieten spre locul de chin, rugându-l să-i ierte nedreptatea ce i-a făcut. Totul a fost zadarnic, Sapricius a refuzat cu încăpăţânare iertarea cerută. Atunci însă s-a văzut că Dumnezeu nu putea să fie împreună cu o inimă nesimţitoare (mândră) şi care nu ascultă de porunca Sa: „Astfel deci ca nişte aleşi ai Iui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcăţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul; cum v-a iertat Hristos, iertaţi-vă şi voi" (Coloseni 3.12-13). Sapricius deodată, ca părăsit de Dumnezeu, îşi pierde curajul şi cere se aducă sacrificii. Nichifor, uimit, îl îndeamnă să rămână statornic, dar e în zadar. Atunci declară celor care duceau pe Sapricius, că el, Nichifor, crede în acest Isus, pe care prietenul său tocmai Îl tăgăduise. Dus în faţa guvernatorului, acesta porunceşte ca martorul credincios al lui Hristos să fie omorât.

Dar cel mai de seamă dintre martirii care şi-au dat viaţa în timpul persecuţiei lui Valerian a fost Ciprian, episcopul Car taginei. Născut în acest oraş la anul 200, dintr-o familie cu renume, era bogat şi se făcuse cunoscut prin talentele lui. I se dusese vestea până departe ca profesor de oratorie. În acelaşi timp, el iubea plăcerile, teatrul, jocurile şi sărbătorile, şi se mira de viaţa serioasă pe care o duceau creştinii adevăraţi. Abia când a fost în vârstă de 46 de ani, s-a întors la Dumnezeu, prin mijlocirea unui credincios slujitor al Domnului Isus, numit Cecilus. Din această clipă, el n-a vrut să mai trăiască decât pentru Cel care l-a iubit. Şi-a vândut toate averile pentru a le da săracilor şi, plin de focul tinereţii, deşi era în vârstă înaintată, s-a devotat în totul slujbei dumnezeiescului său Stăpân, şi în curând a fost cunoscut prin râvna şi seriozitatea vieţii sale ca creştin. Studiul cărţilor sfinte ajunsese ocupaţia statornică şi cea mai iubită a sa şi a continuat-o până la sfârşitul vieţii.

Chiar la doi ani după întoarcerea sa la Dumnezeu, hotărârea generală a creştinilor din Cartagina a fost ca el să ocupe sarcina de episcop sau supraveghetor. Gândindu-se la marea sarcină ce are de îndeplinit, el ar fi voit să refuze, dar stăruinţele neîncetate ale întregului popor l-au hotărât să primească şi, în timpul celor zece ani care s-au scurs până la moarte, s-a arătat cu totul devotat lucrării sale. Mânat de o dragoste înfocată pentru Domnul şi pentru suflete, şi-a îndeplinit datoriile sarcinei sale cu cea mai mare credincioşie. Era un timp de mari greutăţi, provenit fie din starea de moleşire în care căzuseră creştinii, fie din persecuţiile ce aveau să le îndure, fie din pretenţiile ce începea să le ia episcopul Romei. Ciprian a dat dovadă în acelaşi timp şi de tărie şi de blândeţe. El ştia să încurajeze şi să sprijinească pe cei slabi, dar se împotrivea cu tărie răului ce căuta să se introducă din ce în ce în Biserică.

Se împotrivea îndeosebi uşurinţei cu care se primeau din nou în adunarea Bisericii cei care dăduseră înapoi în timpul persecuţiei, fie sacrificând zeilor, fie cumpărând certificate în care se arăta că au sacrificat, fie aruncând cărţile sfinte. Se împotrivea totodată cu cea mai mare străşnicie episcopului Romei, care cerea întâietatea peste ceilalţi episcopi şi îşi lua uneori titlul de episcopul episcopilor. Cu toată împotrivirea arătată acestei pretenţii, ea s-a arătat într-o tot mai mare măsură, şi în felul acesta a luat naştere papismul.

Ciprian s-a arătat tot aşa de neclintit şi în timpul prigoanei. Când a izbucnit acea a lui Decius, el a fost printre primii vizaţi de ura păgânilor din Cartagina, care nu au uitat că şi-a schimbat religia, iar râvna lui îi întărâta. „Ciprian la lei!" era strigătul care răsuna în teatru, unde se aduna poporul păgân al Cartaginei. Cedând la stăruinţele celor credincioşi, Ciprian se retrase deoparte timp de 2 ani cât a ţinut persecuţia, fără a înceta de a da turmei sale, din locul unde se retrăsese, tot felul de îndemnuri.

După moartea lui Decius, a venit din nou la Cartagina şi şi-a luat serviciul său sârguitor. A avut ocazia să-l îndeplinească într-un chip deosebit în timpul unei ciumi groaznice, care s-a ivit în acest oraş. Toţi, cuprinşi de spaimă, s-au refugiat, părăsind chiar pe cei mai de aproape ai lor.

Ciprian a adunat pe membrii turmei sale şi le-a amintit datoria oricărui Ucenic al lui Hristos de a-şi arăta îndurarea, nu numai faţă de fraţii lor în credinţă, ci chiar faţă de vrăjmaşii lor. Atât de stăruitoare au fost îndemnurile lui, încât cei credincioşi, însufleţiţi de acelaşi duh ca şi el, au luat parte la îngrijirea ce trebuie dată celor cuprinşi de ciumă, fără să facă vreo deosebire între creştini şi păgâni, şi arătând faţă de aceştia din urmă împlinirea cuvântului Domnului: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri."

Când, în anul 257, a izbucnit din nou persecuţia, sub împăratul Valerian, Ciprian a fost adus înaintea lui Paternus, proconsulul Africei. Refuzând de a aduce jertfe zeilor, a fost exilat la Curubos, oraş aşezat cale de o zi de Cartagina. Acolo a rămas 11 luni. La sfârşitul acestui timp, Paternus a fost înlocuit de Galerius Maximus. Acesta a pus să aresteze pe Ciprian în locuinţa sa şi a poruncit să-l aducă la Cartagina. Evlaviosul episcop nu s-a ascuns, deci ştia că îi sosise sfârşitul. Cu inima liniştită şi cu faţa senină, a plecat la drum sub conducerea ofiţerilor şi a soldaţilor trimişi să-l prindă. O boală uşoară a proconsulului l-a împiedicat de a se înfăţişa la judecată în ziua citată.

Vestea arestării episcopului preaiubit s-a răspândit pretutindeni cu iuţeala fulgerului. Aproape toţi credincioşii au petrecut noaptea în jurul casei unde a fost închis Ciprian. A doua zi, sub o puternică escortă şi înconjurat de o mulţime foarte mare a fost dus în faţa proconsulului: „Tu eşti Tascius Ciprian, episcopul atâtor oameni nelegiuiţi?" l-a întrebat magistratul. „Eu sunt", răspunse Ciprian. „Împăratul îţi porunceşte să sacrifici zeilor noştri." „Nu pot să fac asta, eu sunt creştin." „Gândeşte-te serios la ce faci; e vorba de viaţa ta", mai spuse proconsulul. „Îndeplineşte ordinele pe care le-ai primit", răspunse liniştit Ciprian. „Nu mai poate fi vorba de nici o gândire. Eu trebuie să ascult de Dumnezeul meu."

Proconsulul a stat de vorbă o clipă cu cei ce-l înconjurau, apoi a dat această sentinţă: „Poruncim ca să se taie capul lui Tascius Ciprian, care a dispreţuit pe zei şi poruncile evlaviosului împărat." „Dumnezeu să fie lăudat, care vrea să mă scape de acest trup de moarte", strigă Ciprian în gura mare. „Murim şi noi cu el," au zis fraţii care erau de faţă. Ciprian a fost dat numaidecât pe mâna călăilor, dus într-un câmp în apropiere şi omorât.

Lucru vrednic de amintit, Galeriu Maximus a murit chiar la câteva zile după condamnarea lui Ciprian. Şi după doi ani, persecuţia durând timp de trei ani cu cea mai mare violenţă, armata romană a fost nimicită de Perşi, aproape în întregime. Valerian, făcut prizonier de Sapor, împăratul Perşilor, a fost tratat în chipul cel mai ruşinos de către acesta din urmă, care se slujea de el ca de o scară, pentru a se urca pe cal. După mai mulţi ani de suferinţă, a murit sub povara durerilor şi din cauza răului tratament ce le-a suferit. Sapor a pus să-l jupoaie şi să-i presare trupul cu sare, apoi l-a spânzurat de bolta unui templu.

Sfârşitul trist al mai multor persecutori ai creştinilor a izbit multe suflete. Oamenii au început a se gândi că duşmanii creştinismului erau totodată şi cei ai cerului. Timp de 40 de ani, care au urmat, Biserica s-a bucurat de linişte în afară; dar acesta a fost un timp de mare scădere în viaţa creştinilor. Atunci Domnul le-a dat încă o ultimă şi serioasă înştiinţare prin persecuţia ce a avut loc sub împăratul Diocleţian.