Persecuţia sub Decius

Biserica în general căzuse, deci, în timpul anilor de pace de care s-a bucurat, într-o stare sufletească neplăcută. Domnul, după cum spunea Ciprian, pentru ca s-o trezească din acest somn de moarte, a îngăduit ca s-o treacă printr-o persecuţie mai groaznică decât toate cele dinainte. Ceea ce-o deosebea de celelalte a fost că s-a dezlănţuit cu o furie fără seamăn în toate provinciile imperiului roman.

Una din cauzele acestei persecuţii a fost poate refuzul creştinilor de a lua parte la serbările măreţe din anul 247, care au avut loc cu ocazia împlinirii a 1000 de ani de la întemeiarea Romei. Totuşi, atâta timp cât a domnit împăratul Filip, el a apărat pe creştini împotriva vrăjmăşiei preoţilor păgâni şi a furiei poporului. Dar în anul 249 a fost învins şi omorât de Decius, care a urmat pe tronul imperial.

Noul împărat era un zelos partizan al păgânismului, pe care a căutat să-l restatornicească în toată măreţia lui străveche. A hotărât deci să stârpească în totul creştinismul, şi pentru aceasta a poruncit magistraţilor în toate provinciile, de a pune în aplicare cu străşnicie vechile ordine (edicte) date împotriva creştinilor. Sub pedeapsa propriei lor vieţi, le-a poruncit ca să dea la moarte pe toţi creştinii fără excepţie, sau să-i aducă la religia părinţilor lor prin ameninţări, pedepse şi chinuri.

Împăratul Traian dăduse un edict prin care era oprită urmărirea creştinilor, şi un altul împotriva denunţurilor anonime şi mai ales împotriva sclavilor care-şi trădau stăpânii. Sub Decius nu se ţinea nici o socoteală de aceste edicte. Magistraţii umblau să-i găsească pe creştini, acuzatorii nu fugeau de nici o primejdie şi era de ajuns un zvon public, ca cineva să fie socotit vinovat de creştinism.

Decius, prin edictul său a poruncit să urmărească pe toţi care refuzau consimţământul lor la religia statului, ba chiar şi pe cei care erau doar bănuiţi că nu se supun. Pretutindeni unde fusese publicat acest groaznic edict, s-a hotărât o zi în care toţi creştinii din acel ţinut trebuiau să se adune în faţa magistratului, pentru a se lepăda de religia lor. La început îi silea să recunoască păgânismul, punând tămâie pe altarele zeilor mincinoşi. Dacă refuzau, căutau mai întâi să-i înfricoşeze şi să-i clatine de la credinţă prin ameninţări; rămâneau neînduplecaţi, erau supuşi chinurilor; şi dacă nici acestea nu-şi ajungeau scopul, erau duşi la moarte. Timp de doi ani, cât a domnit Decius, mii de creştini au fost sau arşi pe rug sau aruncaţi în închisoare şi chinuiţi până la moarte. Îndeosebi episcopii erau obiectul urii acestui tiran.

Un mare număr de creştini s-au refugiat pe unde s-a putut înainte de a sosi ziua când trebuiau să apară în faţa magistraţilor. Ei se condamnau astfel de bună voie la un exil permanent, pentru că averile le erau confiscate, iar întoarcerea le era oprită sub pedeapsa cu moartea. Adesea erau aruncaţi în închisoare cei care rămâneau neclintiţi în mijlocul chinurilor, pentru ca suferinţele de lungă durată, pricinuite de şederea în temniţe murdare, de foamete şi de sete, să-i aducă în stare de a-şi părăsi credinţa. La foarte mulţi, din nenorocire, li se dădea drumul şi fără să fi adus astfel de sacrificii, după ce îşi procurau o mărturie din partea magistratului, care adeverea că s-au supus edictului imperial. Dar biserica îi socotea ca şi cum s-ar fi lepădat de creştinism şi-i respingea din sânul ei.

Denis, episcop de Alexandria, scrie astfel despre efectul produs prin edictul imperial: „Mulţi creştini de seamă s-au supus, unii de frică, alţii îndemnaţi de prietenii lor. Un mare număr şedeau în faţa magistratului, palizi şi tremurând, nevoind să ia parate la ceremoniile religioase păgâne, dar nefiind gata a stărui până la moarte. Alţii sufereau durerile chinului până la un timp, apoi se supuneau." Aceasta era trista urmare a slăbirii în care căzuseră creştinii, asociindu-se cu lumea.

Dar în aceste zile aşa de întunecoase, Domnul a avut şi martirii Săi credincioşi care au suferit pentru El, şi-au pierdut averile şi şi-au urât viaţa în lumea aceasta, spre a o păstra pentru viaţa veşnică (Ioan 12.25). Denis din Alexandria istoriseşte că un mare număr, întăriţi de Domnul, au rămas neclintiţi. Printre ei era un tânăr de 15 ani, numit Dioscor, care a răspuns cu cea mai mare pricepere la întrebările ce i s-au pus şi care în mijlocul chinurilor a arătat o aşa tărie încât magistratul a rămas uimit. I s-a dat drumul, cu nădejdea că, atunci când va ajunge la o vârstă mai înaintată, îşi va recunoaşte greşeala. O femeie a fost târâtă chiar de bărbatul ei înaintea altarului şi, în timp ce altul îi ţinea cu putere mâinile, el o silea, fără voia ei, să pună pe foc tămâia în cinstea idolilor. Dar ea striga întruna: „Nu eu fac aceasta, nu eu fac aceasta!" Şi în această împrejurare, Domnul Se slăvea în slăbiciunea martirilor Săi credincioşi.

La Cartagina, unde într-o persecuţie de mai înainte creştinii suferiseră aşa de mult, martorii credincioşi ai Domnului Hristos, aruncaţi în temniţe, au avut să îndure suferinţele unei călduri foarte mari, să sufere de foame şi de sete. Credeau că-i vor sili în felul acesta să se supună poruncilor împăratului dar, cu toate că le stătea în faţă moartea cea mai cumplită, ei au rămas neclintiţi.

La Roma, unii creştini au stat în închisoare mai mult de un an. Din locul lor de suferinţă scriau lui Ciprian, episcopul Cartaginei: „Ce parte mai slăvită este pentru oameni, decât a putea, prin harul lui Dumnezeu, să mărturiseşti pe Domnul în mijlocul chinurilor şi în faţa morţii chiar; să fii adus în stare, cu un trup sfâşiat şi cu un suflet pe jumătate mort, însă liber, să dai mărturie despre Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi din dragoste pentru El să fii părtaş suferinţelor Sale? Nu ne-am vărsat încă sângele, dar suntem gata s-o facem. Roagă-te pentru noi, iubite Ciprian, pentru ca zi de zi, Domnul să întărească pe fiecare din noi, prin puterea tăriei Sale; pentru ca întocmai ca un general priceput, după ce i-a deprins şi i-a pus la probă pe soldaţii săi pe câmp, în mijlocul pericolelor El să ne călăuzească în sfârşit pe câmpul de luptă, care este în faţa noastră, îmbrăcaţi cu armele de neînvins ale lui Dumnezeu." Mulţi episcopi din diferite biserici au căzut ucişi în această cruntă prigoană. Printre ei Babilas, episcop de Antiohia, a fost condamnat să i se taie capul, împreună cu şase tineri catehumeni, I-a văzut murind sub ochii lui, apoi plecându-şi capul călăului, a strigat: „Iată-mă, Doamne, cu copiii pe care mi i-ai dat."

Se istoriseşte că chiar din rândul călăilor s-au ivit câteodată oameni care au mărturisit numele lui Hristos. Nişte soldaţi din garda unui proconsul, văzând pe un creştin slăbind în faţa ameninţărilor, i-au făcut semn să nu dea înapoi. Proconsulul a poruncit îndată să-i prindă, iar ei au murit cu bucurie, mărturisind credinţa lor.

După doi ani de încercare, asemănătoare unui cuptor aprins sau unui vas de topit menit de a curăţi Biserica, Domnul i-a pus un sfârşit. Decius a murit într-o luptă împotriva Goţilor.

Domnul, care „disciplinează pe cine iubeşte", dăduse Bisericii o înştiinţare serioasă, pentru a o face să înţeleagă că ea nu este din lume şi că El o vrea să fie în totul a Lui. Ar fi fost o fericire ca ea să-I asculte mustrarea. Vom vedea mai departe dacă s-a întâmplat aşa ceva. Dar mai înainte trebuie să vorbim despre cea din urmă persecuţie, şi totodată despre câţiva oameni de seamă ai bisericii, din vremea acestor încercări.