Martorii din Lyon şi din Vienne

Tot sub domnia lui Marcu Aureliu, împăratul filozof, a avut loc o nouă persecuţie împotriva creştinilor. Ea s-a dezlănţuit îndeosebi în oraşele Lyon şi Vierme din Galia. Acolo se statorniciseră colonii venite din Asia Mică, şi tot din Asia fusese adusă şi Evanghelia.

Astfel, în orice loc s-ar vesti cuvântul mântuirii, vrăjmaşul Domnului, cel care e numit „şarpele cel mare, şarpele vechi, Diavolul şi Satan" căuta să urmărească şi să chinuiască pe sfinţii lui Dumnezeu. Pentru aceasta, el se slujea de nemaipomenita putere romană, înfăţişată în Scriptură sub figura unei „fiare înspăimântătoare, groaznică şi foarte tare şi (care) avea dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi rămăşiţa o călca în picioare... şi a făcut război cu sfinţii..." (Daniel 7.7-21).

Amănunte cu privire la persecuţia creştinilor din Galia ne-au fost păstrate într-o scrisoare pe care ei au adresat-o fraţilor din Asia. Scriitorul spune cum fraţii, care până atunci au trăit în linişte, au fost atacaţi pe neaşteptate de păgâni. La început au fost opriţi de a mai merge la băi şi în pieţele publice, apoi li s-au confiscat averile, ba chiar li s-au jefuit casele. După aceea au fost loviţi cu pietre şi târâţi la închisoare, „acuzaţi" zice scrisoarea, „de crime aşa de urâte, încât nu ne este îngăduit să le amintim, nici măcar să ne gândim la ele."

Furia populaţiei s-a dezlănţuit în lipsa prefectului, şi pentru aceasta au fost întrebuinţaţi subalternii, care, înfricoşaţi de violenţa mulţimii, au făcut să se arunce în închisoare un mare număr de creştini. Unii din ei au dat înapoi în clipa încercării; mulţi însă au murit în temniţele umede şi nesănătoase, unde fuseseră închişi.

Sosirea prefectului nu a uşurat suferinţa celor închişi. El a început să-i cerceteze prin chinuri, îndemnând pe creştini să se lepede de Hristos sau să-i facă să mărturisească crimele groaznice de care erau acuzaţi, ca aceea că mâncau carne de om în adunările lor ascunse şi că se dedau la tot felul de neorânduieli. Împotriva legii, au făcut să fie chinuiţi sclavi de-ai stăpânilor creştini. Unii, nemaiputând suferi chinurile, au spus într-adevăr că stăpânii se dedau la crimele de care erau acuzaţi. De atunci, magistratul şi poporul s-au socotit îndreptăţiţi să pedepsească pe creştini cu cele mai groaznice chinuri.

Nici condiţia socială, nici vârsta, nici sexul, nu au fost cruţate. Iată unele exemple date printre cei care au suferit pentru Domnul. Un tânăr creştin, de neam mare şi cu mari talente, numit Vettius Apagatus, care nu fusese închis în temniţă, a fost revoltat când a auzit mărturiile mincinoase aduse împotriva fraţilor săi. Plin de dragoste pentru ei, s-a simţit îndemnat să le ia apărarea şi să dea mărturie despre curăţenia vieţii lor. Însuşi judecătorul, în loc de a-l asculta, l-a întrebat dacă şi el este creştin, el care se făcea avocatul lor. Vettius, răspunzând afirmativ, magistratul a poruncit să-l ducă la închisoare, de unde n-a mai ieşit decât pentru a suferi moarte de martir.

Bătrânul episcop de Lyon, Pothin, în vârstă de 90 de ani, care de bună seamă venise din Asia pentru a aduce Evanghelia în acest oraş, a fost adus, infirm şi astmatic cum era, în faţa tribunalului. „Cine este Dumnezeul creştinilor?" îl întrebă judecătorul. „Îl vei cunoaşte, dacă te vei arăta vrednic de aceasta", a răspuns liniştit bătrânul. La auzirea acestor cuvinte, cei ce şedeau în jurul tronului se năpustiră asupra lui cu înjurături şi lovituri. Dus în închisoare, bătrânul a trebuit să sufere şi brutalitatea populaţiei şi a murit după două zile, din cauza suferinţelor îndurate.

Însă, printre cei care au suferit, nimeni nu s-a distins prin credinţă, statornicie şi tărie ca Blandina. Ea era o biată sclavă, cu trupul slab şi plăpând. Stăpâna ei, de asemenea creştină, şi care a murit ca martiră, tremura la gândul că ar putea să cadă din credinţă, din cauza chinurilor. Dar Domnul a stat lângă tânăra Sa slujitoare şi Şi-a arătat în ea tăria. Călăii au întrebuinţat asupra ei tot felul de chinuri: bătaia cu biciul, scaunul de tortură prin care se întindeau mădularele până a le scoate de la locul lor, scaunul de fier înroşit la foc, pe care erau aşezaţi martirii — Blandina a suferit totul fără a da înapoi, spunând mereu însă: „Eu sunt creştină; noi nu facem nici un rău." Legată de un stâlp în amfiteatru, ea a fost dată la fiarele sălbatice, dar acestea, mai puţin crude decât oamenii, nu s-au atins de ea. Se credea că, fiind o femeie slabă şj o slugă, ar fi putut, prin înmulţirea chinurilor, s-o aducă în stare ca să tăgăduiască pe Domnul Hristos. Dar Cel care era în ea era mai tare decât cel care este în lume. Ea avea credinţa care o făcea biruitoare asupra lumii, credinţa în Fiul lui Dumnezeu (1 Ioan 4.4,5). „Blandina", zice scrisoarea de care au amintit, „a fost îmbrăcată cu aşa putere încât, cei care se schimbau pentru a o chinui de dimineaţa până seara, au mărturisit, obosiţi cum erau, că ea i-a biruit. Ei se mirau, după ce au întrebuinţat asupra ei tot felul de chinuri, că ea mai poate trăi, având trupul sfâşiat şi cu răni în toate părţile." În felul acesta, Domnul dădea mărturie despre creştinism şi despre puterea credinţei în El. În timp ce duceau din nou la închisoare pe Blandina şi pe tovarăşii ei de suferinţă, mulţi prieteni întristaţi le-au ieşit în cale pentru a-i încuraja şi a le da mărturie de dragostea lor, salutându-i în acelaşi timp cu numele de martiri: „Noi nu suntem vrednici de o asemenea cinste", au răspuns ei; „lupta nu este sfârşită. De altfel, acest nume slăvit de martir aparţine în totul Celui care este Martorul Credincios şi adevărat, Cel dintâi născut dintre cei morţi şi Începătorul vieţii, şi după aceea celor ce au pecetluit mărturia lui Hristos prin stăruinţa lor până la sfârşit. Noi suntem doar nişte modeşti mărturisitori." Apoi au stăruit cu lacrimi pe lângă fraţii lor de a se ruga pentru ei, ca să li se dea putere să rămână credincioşi şi statornici până la sfârşit. În felul acesta, ei arătau că-şi simţeau slăbiciunea şi aşteptau putere numai din partea lui Dumnezeu.

O nouă durere îi aştepta la întoarcerea lor în închisoare. Unii din ei, cuprinşi de frică la gândul chinuitor, se lepădaseră de creştinism. Prin asta însă n-au câştigat nimic, au fost ţinuţi mai departe închişi, ca acuzaţi de alte crime. Blandina şi tovarăşii ei s-au rugat cu multe lacrimi, ca cei care au slăbit în faţa vrăjmaşului să fie învioraţi şi întăriţi. Domnul a ascultat rugăciunile lor. Fiind aduşi din nou în faţa judecătorului, cei care căzuseră au mărturisit cu curaj credinţa lor în Hristos şi, condamnaţi la moarte, au avut astfel parte de cununa celor biruitori.

Sfârşitul Blandinei se apropia. Ea mergea să schimbe durerile trecătoare ale acestei vieţi cu slava veşnică (2 Corinteni 4.17,18). A fost adusă pentru ultima dată în faţa judecătorului, împreună cu un tânăr de 15 ani numit Ponticus. Şi s-a poruncit să se jure pe zei, dar ei au refuzat cu tărie. Au fost puşi din nou la cele mai groaznice chinuri pe care şi le poate închipui sălbăticia omenească. Ei le-au îndurat cu o răbdare care a întărâtat în cel mai înalt grad mulţimea. Tânărul Ponticus, încurajat şi sprijinit de rugăciunile surorii sale în Hristos, a fost doborât în curând şi a adormit în Isus.

Blandina, rămasă singură, a fost păstrată pentru ultima zi a jocurilor. Cu adevărat se putea spune despre ea, cum zicea Pavel despre el însuşi şi despre apostoli: „Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, nişte condamnaţi la moarte, fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni" (2 Corinteni 4.9). Blandina a fost mai întâi biciuită până la sânge, apoi a suferit din nou chinul groaznic al scaunului arzător; în cele din urmă, aşezată într-un laţ, a fost dată unui taur sălbatic, care a scuturat-o mult timp cu coarnele sale, făcând-o să sufere rău. Un soldat însă a pus sfârşit suferinţelor ei, străpungând-o cu lancea.

Au mai suferit şi alţii în acelaşi fel. Cu privire la unul, numit Sanctus, care de asemenea a îndurat groaznice chinuri, scrisoarea noastră spune că le-a suferit aşa ca să arate „că nu e nimic groaznic acolo unde se găseşte dragostea Tatălui, nici nimic dureros, acolo unde este slava lui Hristos."

Furia prigonitorilor nu a fost potolită prin moartea martirilor. Trupurile lor au fost arse şi cenuşa aruncată în Ron, pentru a-i lipsi astfel, gândeau vrăjmaşii, în nebunia lor, de lucrul ce le era cel mai scump — nădejdea sigură a unei învieri fericite. Nebunii nu cunosc puterea lui Dumnezeu. Moartea e biruită pentru creştini, sub orice formă s-ar înfăţişa. Aceşti martori credincioşi aveau în inimă Cuvântul Domnului Hristos: „Biruitorul nu va fi vătămat nicidecum de moartea a doua." Ei vor avea parte de întâia înviere, vor trăi şi vor domni împreună cu Hristos.