3 Ioan 9-10

　　　　În versetele 9 şi 10, găsim o expunere a stării triste de lucruri dintr-o anumită adunare, ceea ce îl constrânge pe apostol să scrie în acest fel. Nimic nu se spune despre localizarea acestei „adunări”. Probabil nu era acolo unde trăia Gaiu. Diotref era acolo un frate de vază şi este foarte posibil ca Dimitrie menţionat în versetul 12 să fi fost de asemenea. Diotref nu vroia în nici un caz să-i primească pe aceşti fraţi. Lua o poziţie foarte dură împotriva lor, interzicându-le altora să-i primească şi chiar dându-i afară din adunare. Respingeau astfel indicaţiile apostolului.

　　　　S-ar părea că acest caz al lui Diotref era cel al unui bătrân sau supraveghetor local domnind peste moştenirea lui Dumnezeu, adunarea, exact ceea ce este interzis în Epistola lui Petru; dacă cineva acţiona astfel nu putea să ia decât o poziţie de nesupunere în raport cu autoritatea apostolică. Cineva care se împotrivea la ceea ce Petru scrisese cu ani înainte, nu avea să se plece acum înaintea a ceea ce era scris de Ioan.

　　　　De ce acţiona Diotref astfel? Scuza foarte probabilă era că aceşti fraţi care călătoreau nu aveau autorizaţie şi el ţinea la ceea ce era rânduit şi oficial. Dar motivul subadiacent al atitudinii şi acţiunii lui este demascat de aceste cuvinte: „căruia îi place să aibă întâietate între ei”. Lucrarea acestor oameni era oarecum o provocare pentru locul pe care îl ocupa Diotref şi pe care îi plăcea să îl ocupe. Nu putea deci să îi tolereze.

　　　　De nenumărate ori Duhul lui Dumnezeu a lucrat în afara structurilor oficiale şi aceasta merită să fie notat. Au fost astfel profeţi pe care Dumnezeu i-a ridicat în Israel. A fost astfel în cel mai înalt grad în cazul Domnului Însuşi. El era considerat ca un parvenit neoficial de conducătorii religioşi din timpul Său şi autoritatea Sa era puternic contestată (a se vedea Matei 21: 23). Şi Pavel şi-a început slujba în mod neoficial, după cum Galateni 1: 15-23 aduce mărturie. Fapt este că Domnul ridică slujitori după plăcerea Lui suverană şi nu cere nici permisiune, nici sfat de la nimeni. Toate trezirile sau renaşterile din aceste ultime timpuri au fost marcate de acest fapt. Biserica oficială nu a ajutat, când nu s-a opus.

　　　　Merită să fie remarcat că, fie în această epistolă, fie în precedenta, singurul test propus cu privire la cei care mărturisesc că sunt slujitori ai Domnului, este cel al adevărului. Îl aduc sau nu îl aduc? Dacă apostolii ar fi întreprins să autorizeze şi să trimită predicatori ai Cuvântului, sau dacă ar fi numit un comitet să o facă, prezenţa sau absenţa autorizaţiei ar fi fost testul. Trăim într-o lume în care autorizaţiile omeneşti de acest gen abundă şi rezultatul este evident. Oamenii având autorizaţia cea mai bună se înmulţesc, dar nu aduc adevărul. Folosesc autorizaţia pentru a acredita eroarea pe care o răspândesc, ceea ce este un rău nemaipomenit.

　　　　Este o idee foarte răspândită că omul trebuie să acrediteze mesajul – Un Anume este hirotonisit(ordinat) cum se cuvine, deci ce spune trebuie să fie just. Sau aceasta poate lua forma următoare: Un Anume este atât de bun, atât de serios, atât de dotat, atât de spiritual, că nu se poate înşela. Dar principiul este în întregime fals. Principiul adevărat este tocmai contrariul. Mesajul acreditează omul. Cuvintele Domnului din Luca 9: 49-50 enunţă în mod practic acest principiu şi el este clar şi definitiv hotărât în Epistolele a doua şi a treia ale lui Ioan. Cât de important este deci de a fi bine întemeiat în adevăr pentru a-l putea folosi ca test.

　　　　Acţiunii lui Diotref nu-i lipsea nicidecum energia. Nu primea aceşti fraţi străini şi îi împiedica pe alţii să o facă. Nu îi vroia în adunare. Şi mai mult, nu vroia să îl primească pe apostol, cel puţin cât priveşte autoritatea sa şi vorbea împotriva lui cu rea voinţă. Este foarte posibil că el considera că vigoarea sa era o dovadă de credincioşie faţă de ordine şi demnitate. Dar aceasta nu avea ca rădăcină decât vechiul fariseism al iubirii poziţiei şi întâietăţii. Credinciosul era Gaiu, nu el (a se vedea v. 5).

　　　　Se poate ca alungarea acestor fraţi din adunare să nu fi fost o excomunicare formală, pentru că era o acţiune personală şi nu a adunării; dar este evident, nu le mai acorda nici un loc şi nici o libertate în adunare. În acelaşi fel, expresia „nu ne primeşte” nu vrea probabil să spună că nu îl primea pe Ioan la frângerea pâinii, pentru că Ioan era departe. Înseamnă că nu primea autoritatea sa de apostol şi făcea tot ce putea prin cuvinte răuvoitoare pentru a-i submina autoritatea în mintea celorlalţi.