3 Ioan 5-7
În versetele 5, 6 şi 7, descoperim ce îl împinsese pe apostol să scrie astfel. Fraţii care veniseră şi mărturisiseră adevărul care era în Gaiu, erau evident lucrători umili în slujba Domnului, faţă de care arătase ospitalitate şi pe care îi ajutase să-şi urmeze călătoria. Dragostea pe care le-o arătase şi slujba pe care le-o făcuse, pur şi simplu pentru că Îl slujeau pe Domnul şi plecaseră în Numele Său, era o dovadă clară a adevărului care era în el, cu atât mai mult cu cât îi erau străini.
Sfârşitul versetului 5 ar putea lăsa să se presupună că era vorba de două categorii de persoane: 1) fraţii şi 2) străinii. Cea mai bună lectură confirmată pare să fie totuşi: „faţă de fraţi şi [chiar faţă de cei care sunt] străini”. Era drept să slujească fraţilor care îi erau binecunoscuţi; dar a sluji fraţilor care îi erau complet necunoscuţi, pur şi simplu pentru că slujeau acelaşi Stăpân, însemna într-adevăr a lucra „cu credincioşie”. Adevărul este că sfinţii sunt una şi că Numele Domnului Isus îi leagă între ei pe toţi cei care slujesc împreună în Numele Lui şi această dragoste este puterea care cimentează în cercul creştin. Gaiu era credincios acestui adevăr. Era în el şi umbla în el.
Nu numai că aceşti fraţi plecaseră pentru Numele Său, ci şi luau un loc de dependenţă faţă de Stăpânul lor. Nu luau nimic de la cei dintre păgâni (sau: naţiuni), deşi circulau printre ei şi le predicau Cuvântul. Arătau cu claritate că nu căutau nici un profit de ordin material pentru ei înşişi, ci că ei căutau să dea ascultătorilor lor ceea ce va fi un câştig spiritual pentru ei. În aceasta erau imitatori ai apostolului Pavel, care era el însuşi un imitator al Domnului, care a spus: „Este mai bine să dai, decât să primeşti” (Fapte 20: 33-35).
Aceşti fraţi erau deci cei pe care Gaiu îi primise la el, oferindu-le o ospitalitate de dragoste, deşi la sosirea lor, îi erau necunoscuţi. Nu numai că îngrijise de întreţinerea lor, ci a îngrijit de călătoria lor „într-un mod vrednic de Dumnezeu”. Se părea deci că îi tratase cu o bunătate superioară! Dacă ar fi îngrijit de ei într-un mod demn de un prinţ, ar fi fost minunat, dar o făcuse într-un mod demn de Dumnezeu! Îi considera evident după adevărata lumină. Chiar dacă păreau a fi neînsemnaţi în ei înşişi, erau slujitorii lui Hristos, identificaţi cu Numele care este mai presus de orice nume. Gaiu îi primea ca atare. Îi vedea nu în lumina vreunei aprecieri personale, ci în lumina faptului că erau nişte slujitori ai unui ilustru Stăpân; şi Gaiu umbla astfel în adevăr şi dovedea că adevărul rămânea în el.
Exemplul lui Gaiu este fixat înaintea noastră în Scripturi nu numai ca să-l admirăm, ci ca să-l urmăm. Pe lângă aceasta, nu este doar ceea ce putea eventual face, ceva la care avem dreptul şi care este îngăduit şi la care nici un Diotref nu are dreptul să se opună: este ceva ce trebuie să facem dacă vrem să umblăm în adevăr. Observaţi în versetul 8 folosirea cuvintelor „suntem datori”. Nu se spune: Avem posibilitatea să primim, ci „SUNTEM DATORI să-i primim pe unii ca aceştia”. „Suntem datori” sunt cuvinte care exprimă o obligaţie, nu ceva facultativ. Asemenea oameni suntem datori să primim; adică pe cei care vin cu adevărat în Numele Lui. Dacă nu primimi ASEMENEA oameni, nu umblăm în adevăr.