Cea dintâi prigonire din Împărăţia Romană

Când Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, plin de har şi de adevăr, a venit pe pământ, a întâlnit din partea oamenilor numai dispreţ şi ură. La sfârşitul vieţii Sale sfinte şi curate, spunea cu durere: „... Acum le-au şi văzut (lucrările făcute) şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tată Meu... M-au urât fără temei" (Ioan 12.24-25). Şi această ură n-a fost potolită decât când L-au răstignit pe cruce.

Ucenicii Domnului, care credeau în numele Lui şi-L iubeau cu adevărat, aveau să fie priviţi mai bine decât Stăpânul lor? Nu, se înţelege; Domnul le spusese: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. ... Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni..." (Ioan 15.18-20). Într-adevăr, ucenicii au văzut şi au trăit curând adevărul acestor cuvinte. Ştim cum, de la începutul vestirii Evangheliei, apostolii au fost aruncaţi în închisoare şi bătuţi; cum Ştefan a fost omorât; şi cum s-a pornit o mare prigonire împotriva sfinţilor din Ierusalim, care au fost nevoiţi să se împrăştie în toate părţile. Ne mai aducem aminte că Apostolul Pavel, după ce a ajuns slujitor al Domnului Hristos, a fost urmărit cu înverşunare de ura Iudeilor.

Aceste prigoniri însă erau ceva local şi porneau numai de la Iudei. Autorităţile statului roman nu se amestecaseră. Dimpotrivă, Pavel, de exemplu, făcuse apel la Cezarul, căpetenia statului, ca să scape de Iudei. Cu timpul însă lucrurile şi-au schimbat faţa şi puterea de temut a împărăţiei, care se întindea asupra atâtor popoare şi neamuri, s-a ridicat împotriva creştinilor şi i-a socotit pretutindeni duşmani ai statului.

Multă vreme, cu câteva scurte răstimpuri de răsuflare numai, ucenicii Domnului au cunoscut în viaţa lor împlinirea acestor cuvinte ale Stăpânului lor: „Vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni... vă vor aduce înaintea împăraţilor şi înaintea guvernatorilor din cauza numelui Meu... Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe unii dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din cauza numelui Meu" (Luca 21.12-17).

Cine întărâta pe oameni împotriva creştinilor? Pentru ce cârmuirea, în loc să-i apere, îi prigonea? Răspunsul este limpede şi simplu. Viaţa curată şi sfântă a creştinilor era o condamnare a păcatelor şi a obiceiurilor rele ale păgânilor, a corupţiei la care se dedau, chiar sub haina religioasă. Ucenicii Domnului Isus ascultau de îndemnul apostolului: „Nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobaţi-le" (Efeseni 5.11). Din cauza aceasta, oamenii îi urau, aşa cum Cain a urât odinioară pe fratele său, pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau drepte. Motivul prigonirilor a fost totdeauna vrăjmăşia inimii omeneşti împotriva lui Dumnezeu. Astfel, Domnul Hristos a fost prigonit, fiindcă ne-a arătat pe Dumnezeu; iar creştinii sunt prigoniţi, pentru că arată pe Domnul Hristos şi prin urmare pe Dumnezeu.

În ce priveşte cârmuirea romană, ea credea că are destule motive să ia măsuri aspre împotriva creştinilor. Iată unele din ele.

Roma, cetatea cea mare, care avea stăpânire asupra împăraţilor pământului, îşi avea zeii săi, cărora credea că le datorează mărimea şi puterea ei. Nici un alt zeu nu era îngăduit, dacă nu era recunoscut prin lege. Un mare scriitor roman spune: „Nimeni nu trebuie să aibă zeii săi, nici să cinstească zei noi şi străini, atâta timp cât nu sunt recunoscuţi de legile statului". Pentru Romani, Domnul Isus era un zeu străin, nerecunoscut, aşa cum gândeau şi filozofii atenieni, după ce au ascultat pe Pavel vorbind despre Domnul Isus: „Pare că vesteşte nişte dumnezei străini".

E adevărat că Romanii obişnuiau să lase fiecărui popor pe care-l supuneau, obiceiurile şi religia sa. Când argintarul Dimitrie şi lucrătorii săi au strigat: „Mare este Diana Efesenilor!" n-au fost învinuiţi că se închină altor zei, ci doar că tulbură ordinea publică. Aceasta ne lămureşte şi faptul că Iudeii cu religia lor erau îngăduiţi, pe când creştinii nu. Iudeii alcătuiau un popor deosebit, care-şi avea Dumnezeul său. Iată ce scria despre ei un filozof grec din secolul al 2-lea, mare vrăjmaş al creştinilor: „Iudeii alcătuiesc un neam; ei îşi păstrează orânduirile religioase ale ţării lor, oricum ar fi ele şi, făcând astfel, lucrează ca şi ceilalţi oameni. E bine ca fiecare popor să respecte legile sale vechi; a le părăsi înseamnă o crimă". Creştinii însă nu erau un neam; ei erau scoşi din toate neamurile şi printre ei se găseau chiar Romani; ajungând ucenici ai Domnului Hristos, ei părăseau pe zeii neamului lor şi pe cei ai Romei. În ochii tuturor şi ai cârmuirii, aceasta era o crimă.

La Romani, statul era întemeiat, ca să zicem aşa, pe religia lor. Ea se găsea amestecată în toate împrejurările vieţii particulare şi obşteşti. A nu recunoaşte zeii, a vorbi împotriva lor, a părăsi templele şi jertfele, toate acestea însemnau o zdruncinare a temeliilor împărăţiei romane. Icoanele cu chipul împăratului, aşezate în multe locuri, trebuiau să fie cinstite. A refuza să arzi tămâie în cinstea lor era o crimă împotriva împăratului. Un creştin nu mai putea să ia parte la asemenea lucruri, care erau o închinare adusă omului.

O mulţime de oameni, fără să mai punem la socoteală pe preoţi, trăiau din religii, într-un chip sau altul, cum am văzut la Efes, în istoria lui Dimitrie. În măsura în care creştinii se înmulţeau, izvorul de câştig al acestor oameni se micşora şi mai ales acela al preoţilor de la nenumăratele temple şi altare. Numai oraşul Roma se crede că avea vreo şapte sute de temple; nu mai vorbim de altare, care erau fără număr. Iată încă o cauză care stârnea ura împotriva creştinilor.

Cultul ucenicilor Domnului se deosebea totodată destul de mult de acela al zeilor mincinoşi. În zilele de sărbători păgâneşti, numeroase cete alcătuite din bătrâni, tineri, copii, mergeau pe străzile oraşului, ca să se ducă la templele zeilor. Acolo aduceau jertfe zeilor, iar miresmele arse pe focul de pe altare umpleau aerul de un miros puternic.

Creştinii însă n-aveau nici temple, nici jertfe de acestea. Ei se adunau în casa vreunui credincios, ca să se închine lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr; ei se îndemnau la dragoste şi la fapte bune şi frângeau pâinea între ei, aducându-şi aminte de moartea Domnului Hristos. La despărţire, îşi dădeau sărutarea păcii. Întrucât se adunau în locuri retrase, vrăjmaşii lor îşi închipuiau că, în adunările lor, ei se dedau la lucruri stricate; şi aceasta era o nouă pricină de ură împotriva lor. Pliniu cel tânăr, un scriitor roman însemnat şi guvernator al unui ţinut, era nevoit, într-o scrisoare pe care a trimis-o împăratului Traian, să dea mărturie despre curăţenia vieţii creştinilor.

Ei nu voiau să ia parte la sărbătorile religioase păgâneşti, ba se fereau şi de jocurile şi reprezentaţiile de teatru, care le însoţeau de obicei. Prin aceasta, ei condamnau pe faţă ceea ce se făcea în jurul lor, care nu era decât arătarea a ceea ce Apostolul Ioan numeşte „pofta cărnii, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii" (1 Ioan 2.16). Ce urmări a avut această purtare a creştinilor? Mai întâi, oamenii au început să se uite la ei cu milă, apoi să-i dispreţuiască şi, în cele din urmă, să-i urască, socotindu-i oameni care tulbură pe ceilalţi în plăcerile lor.

Ceea ce mai făcea să fie socotiţi ca vrăjmaşi ai statului era şi faptul că mulţi, dintr-o râvnă fără pricepere, nu voiau să fie soldaţi. „Într-adevăr, dacă toţi ar fi ca voi, cine ar mai rămâne să-l apere? Barbarii ar ajunge stăpânii lumii şi orice urmă a adevăratei înţelepciuni şi chiar a religiei voastre ar dispărea; căci n-o să credeţi că Dumnezeul vostru o să Se coboare din cer şi o să lupte în locul vostru."

O altă cauză care întărâta pe oameni împotriva creştinilor era că ei nu puteau să ţină ascunse sfintele adevăruri pe care le cunoscuseră şi care umpleau inimile lor de pace şi de bucurie. „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură" (Marcu 16.15), le spusese Domnul. „Noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit" (Faptele Apostolilor 4.20), ziceau apostolii. „Dragostea lui Hristos ne constrânge", zicea Pavel; „noi, deci, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos" (2 Corinteni 5.14,20). Astfel, ei dădeau mărturie despre Dumnezeu şi despre dragostea Sa în mijlocul unei lumi pierdute şi vesteau „puterile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată". Dar oamenii „au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele" (Ioan 3.19) şi au căutat totdeauna, într-un fel sau într-altul, să scape de cei ce făceau să strălucească această lumină supărătoare pentru ei.

Am căutat să arăt cauzele care au lucrat asupra inimilor oamenilor şi i-au făcut să prigonească pe martorii Domnului Hristos. Nu trebuie însă să uităm cine este cel care întărâta: potrivnicul, marele vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al oamenilor. El se slujea de toate patimile, de toate simţămintele urâte, de tot răul ce se găseşte în inima omului, ca să facă să fie omorâţi creştinii şi astfel să înăbuşe adevărul care mântuieşte. El este „duhul care lucrează acum în fiii neascultării" (Efeseni 2.2.) şi „leul care răcneşte şi caută pe cine să înghită" (1 Petru 5.8). El a pus stăpânire pe duhul ticălosului împărat Nero, ca să-l îndemne să prigonească pe ucenicii Domnului Hristos. În timpurile grozave din urmă, care vor veni după răpirea sfinţilor pentru a fi cu Domnul, Satan izgonit din cer va da cârmuitorului împărăţiei romane, care va fi atunci restabilită, „puterea sa, tronul său şi o mare putere" şi el va face „război sfinţilor" (Vezi Apocalipsa 13. 1-7). Nero şi urmaşii lui au fost nişte înainte mergători ai acestui viitor cârmuitor.

Într-o noapte din luna iulie a anului 64, s-a iscat în Roma un foc uriaş. Început aproape de circ, şi-a întins în curând pustiirea în toate părţile; nimic nu-l putea opri. Aţâţate de un vânt puternic, flăcările s-au întins în toate părţile cu o repeziciune nemaipomenită şi în curând marele oraş părea că este o mare de foc. Timp de şase zile şi şapte nopţi, focul a bântuit cu furie. Temple, palate şi case au fost prefăcute în cenuşă; o mulţime de oameni şi-au pierdut viaţa, iar mulţi alţii au rămas fără adăpost, după ce şi-au pierdut averile. Din patrusprezece cartiere câte avea Roma, numai patru au rămas neatinse; trei au fost în totul nimicite; alte şapte nu mai erau decât o grămadă de ruine. Focul nu s-a oprit decât după ce a fost surpat din temelie un şir de case şi astfel s-a făcut un gol, peste care flăcările n-au mai putut trece.

După ce a trecut spaima, toţi s-au întrebat: cine e vinovat de această mare nenorocire? Bănuielile poporului s-au îndreptat asupra lui Nero, care ajunsese urât din cauza păcatelor lui groaznice şi a cruzimii sale, încât îşi omorâse mama, fratele şi soţia. Se spune că ar fi fost văzut într-un turn înalt privind focul şi cântând în sunetele lirei versurile lui Homer care descriau arderea Troiei. Unii au mers până acolo că au spus că focul a fost din porunca sa, ca să se poată bucura de această privelişte şi ca să poată să reclădească oraşul după un nou plan, zidind pentru el un palat măreţ.

Ca să abată mânia poporului, Nero, cunoscând ura lui împotriva creştinilor, i-a învinuit pe ei de crima săvârşită de el şi i-a condamnat la cele mai groaznice chinuri. Istoricul roman Tacit, care în acel timp era copil, ne vorbeşte despre aceasta în felul următor: „Nero", zice el, „a făcut să vină cele mai groaznice chinuri peste nenorociţii pe care poporul îi numea „creştini", nume care venea de la Hristos, un condamnat la moarte sub Tiberiu, de către Ponţiu Pilat... S-a început prin a pune mâna pe cei care mărturiseau că sunt creştini, apoi, după mărturia acestora, erau arestaţi şi alţii. Erau daţi să fie chinuiţi, după ce mai întâi erau luaţi în bătaie de joc: erau îmbrăcaţi în piei de animale, sfâşiaţi şi mâncaţi de câini; alţii erau răstigniţi; alţii, legaţi de stâlpi cu hainele şi trupurile unse cu răşină, slujeau de făclii care luminau noaptea. Nero dăduse chiar grădinile sale pentru această privelişte." Sălbăticia acestor chinuri a făcut ca poporul „ să simtă milă pentru aceşti oameni, ce păreau că sunt daţi la moarte nu atât pentru binele obştesc, cât pentru a potoli cruzimea acestui om."

Cum au suferit aceşti martiri chinurile la care au fost supuşi? Nici o istorisire nu ne spune numele lor, pe care singur Dumnezeu le cunoaşte. Putem fi siguri că Acela pentru numele căruia au suferit, i-a sprijinit prin harul Său, ca să fie „credincioşi până la moarte." Ei ar fi putut să-şi scape viaţa şi să înlăture suferinţele, tăgăduind pe Domnul Hristos. Ei însă n-au făcut aceasta, ci L-au mărturisit, voind mai bine să sufere pentru El puţin timp şi apoi să domnească totdeauna cu El. Nu trecuse mult timp de când îi părăsise Pavel; ei aveau de la el scrisoarea pe care le-o trimisese. În chinurile lor, îşi vor fi adus aminte de îndemnurile lui şi de aceste cuvinte: „Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi." Astfel ei erau sprijiniţi şi înălţaţi mai presus de tot ceea ce născocea ura oamenilor şi puteau să strige biruitori: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat." Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru" (Romani 8.18, 35-39).

Această prigonire a ţinut, cu furie mai mare sau mai mică, până la moartea lui Nero, care singur şi-a pus capăt zilelor în anul 68, urât de toţi, urmărit de Senat şi de soldaţii săi răsculaţi. Despre el spune Pavel: „Am fost scăpat din gura leului" (2 Timotei 4.17). Aşadar, Nero a auzit Evanghelia, dar n-a primit-o; a murit ca un ticălos, copleşit de întuneric şi ruşine. În această prigonire, şi-au găsit moarte de martiri Pavel şi Petru, care s-au dus la Domnul. Astfel s-a desfăşurat cea dintâi prigonire îndreptată de puterea împărătească împotriva creştinilor.