Răscoala poporului din Efes

Frângerea pâinii

După cum am spus, Pavel îşi terminase lucrarea la Efes şi se poate că, prin aceasta, îşi sfârşise slujba şi lucrarea ca evanghelist şi misioanar. Totuşi, el n-a încetat să lucreze şi mai departe pentru Domnul şi, deşi nu ştim nimic din Scriptură despre cei din urmă ani ai vieţii sale, nici despre moartea sa, putem fi siguri că până în cea din urmă zi, liber sau în lanţuri, el a slăvit pe Domnul Isus şi a dat mărturie despre numele Său. Cartea Faptelor nu ni-l mai arată însă, ca până acum, mergând din loc în loc ca să vestească Evanghelia atât Iudeilor cât şi păgânilor, acolo unde numele Domnului nu fusese vestit. Când se înalţă o clădire, i se pun mai întâi temelii puternice. Adunarea lui Dumnezeu este asemănată, în Scriptură, cu o clădire; Pavel, pretutindeni pe unde fusese, îi pusese temelia, singura temelie adevărată şi trainică, adică Isus Hristos (1 Corinteni 3.10-11). Biserica era întemeiată. Într-o mulţime de locuri luaseră fiinţă adunări locale şi acum slujitorul scump al lui Dumnezeu urma să fie chemat să slăvească pe Domnul său în alt fel.

Pavel îşi pusese în gând, plecând din Efes, să treacă prin Macedonia şi Ahaia, ca să viziteze adunările. Apoi, voia să se ducă la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii. Să nu ne închipuim că ar fi vorba aici de ziua numită astăzi aşa. Nicăieri, în Noul Testament, nu vedem că Duhul Sfânt ar fi statornicit sărbători pentru creştini. Cincizecimea, pentru care dorea Pavel să fie la Ierusalim, era una din cele trei sărbători iudaice pe care le rânduise Dumnezeu, ca să-Şi adune poporul în jurul Său (Deuteronom 16.16). Atâta timp cât templul exista, Iudeii ţineau aceste sărbători şi, cu acest prilej, veneau în mare număr la Ierusalim. Pavel, care-şi iubea neamul, credea desigur că se poate folosi de această îngrămădire de oameni, ca să vestească fraţilor săi Evanghelia.

Mai avea şi un alt gând: „După ce voi merge acolo", zicea el, vorbind de venirea sa la Ierusalim, „trebuie să văd şi Roma" (Faptele Apostolilor 19.21). În adevăr, a văzut Roma, dar altfel decât s-a gândit el: s-a dus acolo ca întemniţat pentru Domnul.

Ni se mai istoriseşte o întâmplare ce s-a petrecut la Efes.

În oraşul Efes, după cum am spus, se găsea un templu măreţ, dedicat zeiţei Diana. O mulţime de lucrători făceau temple de argint de-ale Dianei, temple care se vindeau cu mare preţ. Un argintar, anume Dimitrie, care făcea negustorie cu aceste obiecte căutate de credinţa deşartă, văzând că numărul creştinilor se măreşte din ce în ce, a înţeles că aceasta este spre paguba negustoriei şi a câştigului lui. De aceea a adunat la un loc pe toţi lucrătorii care aveau aceeaşi meserie şi le-a zis: „Oamenilor, ştiţi că din acest câştig ne este traiul; şi vedeţi şi auziţi că Pavel acesta, nu numai în Efes, dar aproape în toată Asia, a înduplecat şi a abătut mult popor, spunând că zeii făcuţi de mâini nu sunt dumnezei". Ce frumoasă mărturie dădea acest păgân despre lucrarea lui Pavel şi despre urmările lucrării sale! Dimitrie spune mai departe: „Primejdia care vine din acest fapt nu este numai că meseria noastră cade în dispreţ, dar şi că templul marei zeiţe Diana este socotit ca o nimica şi chiar măreţia aceleia care este cinstită în toată Asia şi în toată lumea este nimicită" (Faptele Apostolilor 19.25-27). Se vede cât de meşteşugit vorbea el din dragoste de câştig şi stăpânit de credinţa deşartă, aceste două mari puteri ce locuiesc în inima omului.

Cuvântarea lui a avut urmări. Mulţimea înfuriată s-a răsculat şi a început să strige: „Mare este Diana Efesenilor!" Toţi au năvălit în teatru, un loc fără acoperiş, unde se desfăşurau jocurile publice şi unde se ţineau adunările poporului. Au luat cu ei pe Gaius şi Aristarh, tovarăşii de călătorie ai lui Pavel. Acesta voia să vină înaintea mulţimii, nădăjduind de bună seamă să se folosească de această împrejurare ca să vestească Evanghelia, căci, aşa cum spunea, viaţa lui nu-i era scumpă; cu orice preţ el voia să slujească Domnului său. Însă ucenicii, temându-se să nu i se întâmple ceva, nu l-au lăsat să se ducă. Chiar unii din oamenii însemnaţi şi cu trecere, care-i erau prieteni, au trimis la el să-1 roage să nu se ducă acolo. Pavel i-a ascultat şi nu s-a dus.

Iudeii, de partea lor, temându-se că au să fie priviţi la fel cu creştinii, împingeau înainte pe un oarecare Alexandru, ca să vorbească poporului. Însă poporul, nefăcând nici o deosebire între Iudei şi creştini, când au cunoscut din ce neam este Alexandru, a strigat şi mai tare: „Mare este Diana Efesenilor!"

Timp de aproape două ceasuri s-a auzit acest strigăt. Foarte mulţi din cei ce erau acolo nu ştiau pentru ce se adunaseră.

Cine a putut să liniştească aceste valuri înfuriate şi să împiedice astfel răul care ar fi urmat pentru ucenici şi mai ales pentru Pavel? Dumnezeu, El, care porunceşte valurilor şi zice mării: „Până aici să vii, să nu treci mai departe" (Iov 38.11). De data aceasta, ca să domolească mulţimea înfuriată, Dumnezeu S-a folosit de mai marele oraşului, om cu trecere în faţa poporului şi cu bun simţ, care a rostit cuvinte chibzuite. Totul s-a liniştit în felul acesta.

După ce a încetat zarva, Pavel, însoţit de câţiva prieteni, a plecat şi s-a dus în Macedonia, unde a încurajat pe ucenici prin îndemnurile sale, apoi a venit în Grecia, unde a rămas trei luni. De acolo, voia să plece cu corabia în Siria, dar, aflând că Iudeii i-au întins curse, s-a hotărât să se întoarcă prin Macedonia şi a plecat cu corabia din Filipi, ca să se ducă la Troa, oraş al Asiei, unde se înălţa altădată vestita cetate Troia. Se vede cât de multe primejdii îi stăteau în cale slujitorului scump al Domnului. El spune: „În primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor..." (2 Corinteni 11.26).

Ajungând la Troa, Pavel şi cei ce-1 însoţeau au rămas acolo câteva zile. A sosit şi cea dintâi zi a săptămânii. Această zi este aceea pe care noi o numim duminica sau ziua Domnului. Nu trebuie să credem că e tot una cu ziua sabatului; aceasta este a şaptea zi din săptămână, cu care creştinii n-au nimic a face. Sabatul este ziua pe care Domnul Isus, dat morţii prin mâna celor nelegiuiţi, a petrecut-o în mormânt. Duminica este ziua slăvită, în care a înviat. Duminica deci este ziua creştinilor. Aşadar, în această cea dintâi zi a săptămânii, ucenicii din Troa erau adunaţi seara într-o cameră de la etajul al treilea. Pavel şi prietenii săi erau în mijlocul lor. Care era scopul acestei adunări? Ca să fie cu Pavel şi să-l asculte? Nu. Era ca să fie toţi împreună, Pavel ca şi ceilalţi, cu Domnul, adunaţi în jurul Lui, ca să frângă pâinea. Aceasta înseamnă a lua împreună cina sau masa Domnului, pe care a rânduit-o El Însuşi înainte de moartea Sa; înseamnă a mânca pâinea, care aminteşte trupul Său dat pentru noi, şi a bea vinul, prin care ne aducem aminte de sângele Său vărsat pe cruce, ca să ne mântuiască. Făcând aceasta împreună, creştinii mărturisesc că sunt răscumpăraţi de Domnul Isus şi sunt mădulare ale trupului Său, care este Adunarea. În acelaşi timp, ei vestesc moartea Domnului până va veni El. Domnul Isus a voit astfel ca preaiubiţii Săi răscumpăraţi să-şi aducă aminte de marea dragoste cu care i-a iubit şi să-i facă să înţeleagă, în acelaşi timp, că şi ei trebuie să se iubească unii pe alţii. Ce fericită adunare! Ce sărbătoare frumoasă pe pământ! Ea ne duce cu gândul la acea clipă preafericită când sfinţii în cer vor fi împrejurul Mielului înjunghiat şi-I vor aduce laudă.

Pavel era şi el printre ucenicii din Troa. Fără îndoială că pentru ei era o bucurie şi o fericire să-1 vadă şi să-1 audă, dar nu pentru aceasta se adunaseră ei. Erau acolo, mai spunem odată, şi el şi ei, ca să fie cu Domnul şi să-şi aducă aminte de El.