VERSETELE 6-8: „Căci eu sînt aproape să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi timpul plecării mele a venit. M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfîrşit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa dreptăţii, pe care mi-o va da, în „ziua aceea", Domnul, Judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Lui".

În clipa plecării sale, apostolul îşi trece în revistă toată cariera, pe care şi-o rezumă în trei puncte:

1. „M-am luptat lupta cea bună". Nu este vorba aici de biruinţa asupra vrăjmaşului, ca aceea din Efeseni 6 şi din atîtea alte texte, ci de lupta dată ca un spectacol, ai cărui spectatori sînt oamenii şi îngerii. Este „lupta la jocuri" din capitolul 2.5, lupta cea bună a credinţei şi pentru credinţă, despre care este vorba în 1 Timotei 1.18; 6.12; Iuda 3.1; 1 Corinteni 9.25. în adevăr, este vorba de a le dovedi tuturor ce este credinţa care ne duce spre biruinţa finală asupra lumii, trecînd peste toate piedicile. Este aceeaşi luptă despre care se vorbeşte în Filipeni 1.16,30, adică lupta de apărare a Evangheliei, pe care o susţineau filipenii.

2. „Mi-am sfîrşit alergarea". Alergarea noastră are un nor mare de martori. Ei ne înconjoară, ei, care şi-au încheiat alergarea (Evrei 12.1). Aceasta dorea apostolul pentru el însuşi, atunci cînd le vorbea bătrînilor din Efes (Faptele Apostolilor 20.34), lucru pe care aici îl şi înfăptuieşte. Atingînd acum cu mîna viaţa veşnică, el ajunsese la afîrşitul carierei (aşa cum spune la 1 Timotei 6.12).

3. Am păzit credinţa". Era lucrul acela bun care îi fusese încredinţat lui Timotei (1 Timotei 6.20), pe care apostolul îl îndemna să-1 păzească şi despre care putea spune că el însuşi îl păzise. „Credinţa" este totalitatea adevărurilor binecuvîntate încredinţate celui credincios, din care nici unul nu trebuie abandonat sau neglijat. Cît de însemnată este astăzi „păzirea credinţei"!

Astfel, toată viaţa creştină, ilustrată prin jocurile olimpice, lupta pentru credinţă, alergarea prin credinţă, păzirea credinţei, iată ce îndeplinise apostolul cu credincioşie pînă la capătul slujbei sale!

Totul fiind terminat, avea înainte cununa dreptăţii, păstrată pentru toţi care, ca şi el, au păzit credinţa. Această cunună nu se veştejeşte (1 Corinteni 9.24-26). Cel care o dă este Judecătorul cel drept, adică Acela al Cărui caracter este dreptatea. El va prezida solemnitatea şi va împărţi premiile „în ziua aceea", ziua arătării Domnului, pe care o aştepta apostolul (2 Timotei 1.12,18; 1 Tesaloniceni 1.10). Venirea (parusia) Domnului în har, pentru a-i lua pe ai Săi, nu va scoate în evidenţă credincioşia slujitorilor Săi, ci la arătarea Sa se va răsplăti şi se va pune în lumină deplină ceea ce ei vor fi făcut şi suferit pentru El. Atunci apostolul nu va fi singur. Toţi cei care doresc să fie aprobaţi de El în faptele lor, toţi cei care nu se tem să înfrunte greutăţile, căci socotesc de mare preţ ca Domnul să le exprime mulţumirea Sa atunci cînd se vor împărţi premiile, toţi aceia iubesc arătarea Sa. Totuşi, pentru ei, ţinta luptei şi pricina alergării nu este răsplata, ci slava şi mulţumirea Aceluia care a poruncit acest spectacol şi care îl conduce.

Aici se termină subiectul de căpetenie al acestei epistole, pe care am putea să-1 intitulăm astfel: Diferitele răspunderi şi mijloace ale credinciosului în mijlocul falimentului creştinătăţii de nume.