VERSETELE 10-13: „Tu însă mi-ai urmărit de aproape învăţătura, purtarea, năzuinţa, credinţa, îndelunga răbdare, dragostea, răbdarea, prigonirile, suferinţele, care au venit peste mine în Antiohia, în Iconia şi în Listra. Ştii ce prigoniri am răbdat; şi Domnul m-a eliberat din toate. De fapt, toţi cei ce voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi. Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, ducînd în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire".

După ce a zugrăvit acest tablou întunecos al răului, apostolul se adresează credinciosului Timotei. „Tu însă", îi spune el; aceste cuvinte le repetă de trei ori (3.10,14; 4.5). Apostolul scoate în evidenţă contrastul între partea adevăratului ucenic şi cea a celor nevrednici. Ce stare fericită pentru acest martor credincios! Dumnezeu Însuşi mărturiseşte pentru el prin gura apostolului că a priceput deplin ceea ce a fost învăţat şi a urmat exemplul dat de Pavel. Iată-ne din nou în faţa unei liste, lista unei vieţi după voia lui Dumnezeu, a unei slujbe şi a unei mărturii care Îi sînt plăcute Lui. Noi parcurgem lista precedentă ca să ne îndepărtăm cu groază de acele lucruri şi parcurgem această a doua listă, pentru a o urma cu credincioşie: „Tu ai urmărit de aproape" (vezi 1 Timotei 4.6, unde acelaşi cuvînt se traduce „ai urmat"). Ce frumoasă şi mîngîietoare mărturie dată lui Timotei! Nu numai că pricepuse, dar el a şi urmat pe deplin ceea ce-l învăţase apostolul: atît purtarea lui Pavel, cît şi învăţătura sa.

Dar mai întîi, care era învăţătura sa? Ca şi în Galateni 2.20, sfîrşitul omului vechi şi o viaţă nouă în Hristos. El vorbeşte aici într-un mod deosebit despre această învăţătură care oferă contrastul cel mai clar faţă de ce s-a spus pînă acum în acest capitol. De aceea şi purtarea sa decurge în întregime din această învăţătură. El umbla prin judecarea totală a omului vechi şi în puterea omului celui nou. Ţinta sa statornică era să-L trăiască pe Hristos şi să ajungă ca El; era o ţintă cerească.

Credinţa sa se ridica deasupra greutăţilor, sprijinul sau tăria sa (Coloseni 1.11) îl făceau în stare să sufere cu răbdare, dragostea Lui domina totul şi îl ţinea în slujba Evangheliei, pentru că era dragostea lui Hristos. Dar mai era încă un lucru despre care ne oferă mărturie această epistolă. Apostolul trecuse prin prigoniri şi suferinţe de toate felurile, iar în aceste suferinţe pentru Evanghelie, el arătase răbdarea care suferă totul. În Antiohia Pisidiei, el şi Barnaba au suferit prigoana (Faptele Apostolilor 13.50). În Iconia, puţin le-a lipsit să fie ucişi cu pietre de neamuri şi de iudeii uniţi împotriva lor (Faptele Apostolilor 14); în Listra, Pavel fusese împroşcat efectiv cu pietre (Faptele Apostolilor 14.19). Fapt impresionant! La sfîrşitul slujbei sale, el îşi aruncă din nou privirea asupra primelor etape ale lucrării sale, amintiri triste pentru alţii, dar pentru el amintiri fericite, fiindcă de la cel dintîi pas al slujbei lui la neamuri, el a suferit pentru Hristos şi slujba aceasta nu a fost niciodată întreruptă, dar, spune el, „Domnul m-a scăpat din toate" aceste încercări. Dacă El nu i-a lipsit niciodată la început, îi va lipsi El, oare, la sfîrşit? Aceasta era, prin excelenţă, resursa apostolului. În acest cuvînt de biruinţă se afla taina tăriei sale. Nu aştepta nimic de la el însuşi, nici de la împrejurări, nici de la oameni. Îi era de ajuns atotputernicia Domnului în har. În rest, „toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi". Adevărata evlavie, spre deosebire de „forma" de evlavie din versetul 5, se leagă de Domnul Isus, care este singurul ei izvor şi conţinut. Este însă cu neputinţă ca această adevărată evlavie să evite dispreţul şi ura lumii; şi noi putem adesea să ne întrebăm, cu smerenie, dacă la aceasta ne expune în mod obişnuit mărturia noastră.

Oamenii răi şi înşelători, arătaţi la începutul acestui capitol, vor merge din rău în mai rău. Apostolul i-a arătat ca ademenind femeile, ei înşişi fiind ademeniţi de ele, ca împotrivindu-se binelui şi sporind în această împotrivire amestecată cu înşelăciunile. Răul va creşte tot mai mult în aceste două sensuri, şi aceasta în vederea judecăţii. La fel este şi în capitolul 2.16 din această epistolă: vorbăriile goale şi lumeşti conduc totdeauna la nelegiuire. Acesta este rolul pe care îl joacă lipsa evlaviei în viaţa omului: te adînceşte tot mai mult în ea, în vreme ce adevărata evlavie, care şi-a găsit centrul, fericirea şi bucuria în Domnul, nu află aici, pe pămînt, decît prigoniri, dar primeşte tot aici, jos, însutit mai mult decît a pierdut pentru El, iar în veacul viitor, viaţa veşnică (Marcu 10.28-30).