VERSETELE 1-5: „Dar să ştii că în zilele din urmă vor fi timpuri grele, căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, insultători, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără afecţiune naturală, neînduplecaţi, defăimători, neînfrînaţi, neîmblînziţi, neiubitori de bine, trădători, obraznici, îngîmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decît iubitori de Dumnezeu, avînd o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te şi de aceştia".

Aşa cum Timotei fusese înştiinţat în mod profetic în cea dintîi epistolă (4.1) de lepădarea de credinţă (apostazia) din vremea din urmă, tot în mod profetic, în acest capitol el este înştiinţat de ruina morală ce caracterizează zilele din urmă. Aceste vremuri grele nu înseamnă încă răsturnarea şi zguduirea finală, despre care vorbesc prorocii şi care va precede împărăţia dreptăţii şi a păcii lui Hristos, ci starea morală pe care o vor avea la sfîrşit cei care poartă Numele lui Hristos şi mărturisesc acum că sînt ai Lui. Astăzi, mai mult decît Timotei, noi nu trebuie să închidem ochii faţă de răsturnarea morală care se pregăteşte, căci s-au scurs veacuri de atunci. Dacă închidem ochii, sîntem în primejdie să spunem: „pace şi siguranţă" şi să purtăm într-o anumită măsură, ca şi Lot, consecinţele necredincioşiei generale.

Mărturia creştinismului se va degrada din ce în ce mai mult, astfel că va ajunge să reproducă groaznica înfăţişare a stării morale a păgînismului de altădată din care a ieşit Adunarea creştină (vezi Romani 1). Nu este oare izbitor faptul că apostolul nu-i numeşte pe cei despre care vorbeşte: „mărturia creştină", ci ca „oamenii"?

Ce groaznic lucru este cînd însuşi Dumnezeu întocmeşte lista lucrurilor care se află în inima omului şi care ies din ea! În Scriptură întîlnim diferite enumerări (vezi, de pildă, Matei 15.19; Marcu 7.21,22; Galateni 5.19-21; Coloseni 3.5-9; 1 Timotei 1.9,10; Tit 3.3), dar cît de rar, comparativ vorbind, le întîlnim pe acestea referitor la manifestările Duhului în inima credincioşilor! (vezi Galateni 5.22,23; Coloseni 3.12-15). Aici este mai mult ca în Romani 1.24-31, text în care starea morală a păgînismului este descrisă de o manieră care-i face să roşească chiar pe cei mai împietriţi oameni. În textul nostru, în care apostolul descrie starea oamenilor ce-şi mărturisesc credinţa în vremuri de declin, constatăm, spre disperarea noastră, că această stare este cu mult mai rea decît cea a păgînilor şi iată de ce: „Au o FORMĂ de evlavie, dar îi tăgăduiesc puterea''. Acest cuvînt „formă" (morphosis) se regăseşte în Romani 2.20, unde este tradus prin „dreptar". Este mai degrabă „aparenţa evlaviei". Aceşti oameni cunosc adevărul doar ca o autoritate ce naşte evlavia.

Cînd casa, care este Adunarea Dumnezeului celui viu, este în rînduială, ea deţine taina evlaviei (1 Timotei 3.15,16). Taina aceasta este cunoaşterea adevărului, a acelui adevăr care este în întregime descoperit în Persoana Domnului Isus Hristos, iar aceasta este puterea evlaviei. În casa cea mare însă, aceşti oameni au „o formă de evlavie" sau, mai degrabă, formula ei. Adevărul este în mîinile lor. Ei poartă Numele lui Hristos şi ce fac ei cu acest Nume? Folosesc ei această cunoaştere ca să trăiască despărţiţi de rău şi să fie martorii credincioşi ai lui Hristos? Nu numai că ei nu cunosc puterea adevărului, nu numai că nu folosesc această putere, dar chiar o tăgăduiesc; ei tăgăduiesc faptul că această putere poate produce despărţirea de rău. Aceeaşi situaţie, dar într-o măsură infinit mai mică, era şi cea a păgînilor din Romani 1.18-20; ei cunoşteau adevărul Dumnezeului creator, dar îl „înăduşeau prin nelegiuirea lor". Aici însă ceea ce este şi mai rău este faptul că, în creştinism, oamenii aceştia au dreptarul evlaviei desăvîrşite. în casa lui Dumnezeu, taina evlaviei era mărturisită, cunoscută şi înfăptuită; aici ea este cunoscută, e taina care se rezumă la descoperirea Persoanei Domnului Hristos, dar pe care aceşti oameni o tăgăduiesc, neacordîndu-i autoritatea de a înfăptui evlavia!

Reluînd această enumerare, care nu are asemănare ca număr decît cu cea din Romani 1, sîntem izbiţi de înrăutăţirea adusă prin faptul că acolo unde creştinismul este cunoscut şi practicat în exterior, sufletele nu mai au nici o scuză. În Romani 1, păgînii cu o cunoaştere naturală deosebeau binele şi răul. Judecata dreaptă a lui Dumnezeu nu le era deci străină: „ştiau că cei ce fac asemenea lucruri sînt vrednici de moarte"; şi propriile lor legi mărturiseau împotriva lor, pentru că ele rosteau o judecată, cel puţin în parte, asupra celor care făceau aceste lucruri. In textul nostru sînt însă mult mai multe temeiuri de condamnare pentru cel ce profesează (mărturiseşte) creştinismul decît pentru cei care cunosc numai glasul cugetului; este acea cunoaştere exterioară a tot ceea ce priveşte relaţiile hotărîte de har între Dumnezeu şi om; este dispreţul faţă de relaţiile cunoscute cu Tatăl şi cu Fiul, al Cărui Nume îl poartă; este părăsirea oricărui gînd de a păstra aceste relaţii prin condamnarea omului vechi şi a tot ce ţine de el; este o viaţă lăsată de bunăvoie sub robia apucăturilor păcătoase ale firii şi total indiferentă faţă de judecata lui Dumnezeu, de care aceşti oameni îşi vor da seama cînd va fi prea tîrziu.

Privind la această enumerare, aflăm o anumită grupare a trăsăturilor celui care, mărturisind credinţa, a revenit la trăsăturile omului vechi, pe care creştinul îl socoteşte răstignit împreună cu Domnul Hristos. Pe primul loc este egoismul, patimă de căpetenie a omului firesc, care în loc să-şi fi aflat, precum la cel credincios, centrul în afara lui, şi-a aşezat şi îşi aşază cartierul general chiar în centrul fiinţei lui. De aici vine zgîrcenia, care strînge lucruri pentru sine, lăudăroşenia, care îşi înalţă eul în detrimentul altora, trufia, care se ridică mai presus de aproapele. De aici nesupunerea şi neascultarea faţă de cei pe care Dumnezeu i-a rînduit să fie onoraţi (poruncă de care este legată şi o făgăduinţă, tocmai pentru a i se sublinia importanţa); nerecunoştinţa fată de cei cărora le datorăm recunoştinţă; dispreţul în păstrarea relaţiilor în familie; în sfîrşit, lepădarea sentimentelor de afecţiune firească, întîlnite chiar si la animalele fără minte, dar nu şi la aceşti oameni. De aici duhul de răzbunare, ţintind aproapele, fără să ţină seama de angajamentele de care era legat; defăimarea, folosită spre a ruina definitiv aproapele; refuzul oricărei înfrînări a poftelor. De aici cruzimea din inimile celor cărora orice pornire spre bine le este străină, care alungă orice sentiment de milă şi căreia îi place, fără pricină, să aducă suferinţă altora. De aici duhul de trădare, care ia aparenţa amabilităţii, ca să înşele mai uşor victima şi să o dea în mîinile vrăjmaşilor săi; îndrăzneala, care nu are ca mobil decît trufia de a înfrunta primejdii inutile, pentru a se înălţa în ochii altora. În sfîrşit, voluptatea (desfătarea), care pune stăpînire pe toată fiinţa celui care i se supune, făcîndu-l să părăsească chiar şi favoarea bunăvoinţei lui Dumnezeu, pentru a se bucura o clipă de plăcerile păcatului. Totul se rezumă, aşa cum am văzut, la acest lucru îngrozitor: „o formă de evlavie".

Timotei este îndemnat „să se depărteze de astfel de oameni". Aceştia nu aveau nimic în ei înşişi care ar fi putut să fie o atracţie pentru credincios; nimic la care el să se fi putut asocia, ca să placă lui Dumnezeu; mai mult, nimic care să îmbunătăţească starea lor morală; răul era definitiv. Aceşti oameni nu sînt corupţi pe jumătate, la ei totul este din omul cel vechi; totul a fost deja judecat şi condamnat pentru totdeauna. Nu este acesta creştinismul răsturnat? În 2 Timotei 1.15, apostolul este singur; toţi îl părăsesc. Aici Timotei singur trebuie să se depărteze de ei toţi. Dar deşi singur, Dumnezeu îi găseşte tovarăşi cu care să-L cheme pe Domnul. Aceasta nu înseamnă că în creştinătatea de nume, creştinul trebuie să trăiască izolat, ci el trebuie să se îndepărteze de cei care pun în practică şi învaţă astfel de principii.

Să avem şi noi pe inimă aceasta! Aşa cum am văzut, nu în sensul că trebuie să ieşim din mijlocul unei mărturii care ajunge în final la apostazie! Fireşte că nu; căci pînă la venirea Domnului, vor exista oameni care Îl caută cu o inimă curată; dar ca să ne adunăm cu aceştia din urmă, trebuie mai întîi să o rupem cu o mărturie lipsită de viaţă, cu duhul care tăgăduieşte de fapt adevărul creştin.