VERSETELE 3-6: „Ia-ţi partea ta la suferinţă, ca un bun ostaş al lui Hristos Isus. Nici un ostaş nu se încurcă în treburile vieţii, dacă vrea să placă celui care l-a înrolat ca ostaş. Şi cine luptă la jocuri nu este încununat, dacă nu s-a luptat după rînduieli. Plugarul trebuie să muncească înainte de a avea parte de roade".

　Activitatea la care era chemat ucenicul credincios nu-l scutea de suferinţă. De aici, acest îndemn nou; Timotei trebuia să-şi ia partea lui de suferinţe. El trebuia să le socotească nu numai ca pe o trebuinţă, ci ca pe un privilegiu. Amintite deja de două ori în capitolul precedent, suferinţele se mai întîlnesc în acest capitol încă de trei ori. Timotei avea un motiv ca să fie părtaş de bunăvoie la ele, dacă voia să fie „un bun ostaş al lui Hristos". Un astfel de soldat care intră în serviciul unui comandant al armatei, fiind înrolat de acesta, nu se încurcă niciodată în treburile vieţii. El nu va duce cu sine un bagaj nefolositor şi nu se va lăsa oprit de obstacole, în aparenţă foarte dificile. El aparţine de acum comandantului său şi nu are decît un gînd: să placă celui ce l-a înrolat ca ostaş.

　Acesta trebuie să fie de fapt primul nostru scop: să Îi plăcem Celui care, luîndu-ne în slujba Sa, are tot dreptul asupra noastră. Aceasta nu este îndeplinirea unei obligaţii legale, ci o slujbă de dependenţă şi dragoste. Un bun ostaş este înfăţişat aici ca neavînd alt ideal decît aprobarea conduitei sale de către comandant, pe care doreşte să-l satisfacă şi căruia îi recunoaşte toate drepturile asupra lui. Nu este încă lupta, pentru că numai comandantul singur hotărăşte momentul acesteia, ci este vorba de relaţiile de dependenţă şi dragoste între soldat şi căpetenia lui, fără de care nu este cu putinţă biruinţa, şi care trebuie să ia locul oricărui alt sentiment. Acesta este numit de Cuvînt: „un bun ostaş".

　Apostolul îi dă lui Timotei un alt exemplu de ceea ce trebuie să fie activitatea în slujbă, lupta la jocuri (1 Timotei 6.12). Fie că este vorba de alergare sau de luptă, gîndurile trebuie fixate asupra unui singur obiectiv, atingerea scopului şi cîştigarea premiului. Obiectivul propriu-zis al efortului nu este o recompensă, ci victoria, iar ţinta supremă este un Hristos ceresc (Filipeni 3.12-14). Este vorba de a primi o cunună, dar încununarea nu poate avea loc dacă nu este înlăturată orice voinţă proprie. Sînt legi şi reguli care trebuie respectate şi de la care nu putem să ne abatem şi nici nu putem hotărî forma sau felul luptei noastre. Tot ceea ce nu respectă aceste legi ne descalifică de la premiere şi vom pierde astfel recunoaşterea publică a poziţiei de cîştigători.

　Apostolul ne dă mai departe al treilea exemplu, acela al plugarului. Pentru acesta din urmă, cea dintîi condiţie este munca; el nu caută să-şi cruţe silinţele sau truda. Bucuria roadelor nu va fi pentru cei cuprinşi de lene spirituală. Hristos însuşi, modelul nostru, va fi înviorat văzînd „rodul muncii sufletului Său".

　Astfel avem trei motive puternice pentru a ne lua partea de suferinţă ca slujitori ai lui Hristos: dorinţa de a-I fi plăcuţi, dependenţi de o adevărată şi adîncă dragoste pentru El, atingerea scopului şi bucuria veşnică a roadelor muncii noastre. Să dovedim deci pînă la capăt o inimă eliberată de orice piedică în bucuria de a sluji, în ascultarea de rînduielile pe care ni le-a lăsat Domnul scrise, în răbdarea cu care aşteptăm pînă la sfîrşit roada ostenelii noastre.