VERSETELE 20-22: „Într-o casă mare nu sînt numai vase de aur şi de argint; ci şi de lemn şi de pămînt. Unele sînt pentru cinste, iar altele pentru dispreţ. Deci, dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor Stăpînului său, pregătit pentru orice lucrare bună".

　Apostolul nu se mărgineşte numai să-i angajeze pe cei a căror mărturie este însoţită de credinţă pe o cale a despărţirii de rău. El îi îndeamnă pe credincioşi să se cureţe de vasele de necinste care se află, vai, chiar în casa în care locuieşte Dumnezeu prin Duhul Său. Această casă a lui Dumnezeu, ridicată de la început ca Adunarea Dumnezeului celui viu, ca stîlpul şi temelia adevărului, chiar de atunci ajunsese o casă mare. La început fiind mică, nu conţinea decît vase de preţ, dar pe măsură ce se mărea, pe lîngă vasele de aur şi de argint, apăreau şi vase de lemn şi de pămînt. Aşa este şi acum starea casei lui Dumnezeu: pe lîngă vasele de cinste, ea conţine alături şi pe cele de dispreţ. Această tristă schimbare constă mai întîi în aceea că Adunarea se situează în opoziţie faţă de caracterul lui Dumnezeu, pe care Casa Lui este chemată să-1 păstreze. Iată de ce, în aceste capitole se stăruieşte atît de mult asupra atenţionării în ce priveşte părăsirea adevărului; iar în versetele anterioare, am văzut că vasele de dispreţ sînt, înainte de orice, învăţătorii mincinoşi. Fiecare trebuie să se cureţe de aceştia, căci şi aici şi în capitolul 3, versetul 5, este vorba de lucrarea personală de curăţire a credinciosului.

　　Să remarcăm faptul că apostolul nu spune să ne retragem din casă, ci să ne despărţim de nelegiuire; el nu ne spune să ne curăţim ieşind din casă, ci să ne curăţim de vasele de necinste, prin întreruperea oricărei părtăşii cu ele. Aceasta înseamnă că numai separîndu-ne de cei care murdăresc Casa lui Dumnezeu, dînd învăţătură împotriva Scripturii, vom fi confirmaţi de Dumnezeu pentru a-L sluji. În felul acesta a acţionat Pavel la Efes, despărţindu-i pe ucenici (Faptele Apostolilor 19.9). Această lucrare de purificare faţă de vasele de necinste îi conduce pe cei ce o împlinesc la starea de vase de cinste, căci, în ochii lui Dumnezeu, valoarea unui vas constă în aceste două trăsături: „despărţire" şi „curăţire pentru El". Lucrînd astfel, se poate obţine calitatea unui vas de cinste: sfinţit, pus deoparte pentru Dumnezeu, folositor Stăpînului, potrivit pentru slujbă, căci numai prin curăţire trebuie să înceapă lucrarea unui slujitor folositor, pregătit pentru orice lucrare bună. În adevăr, terenul unde pot înflori lucrările bune pentru Dumnezeu este un teren al despărţirii. Aceasta este de mare însemnătate; nu este putere în slujbă, nu sînt lucrări plăcute lui Dumnezeu, decît ca urmare a faptului că ne curăţim, refuzînd orice legătură cu vasele de dispreţ care pătează casa lui Dumnezeu!

　　Tot ceea ce am văzut pînă aici este urmarea sfaturilor adresate lui Timotei la versetul 15. El trebuia să caute să se prezinte în lucrare încuviinţat de Dumnezeu şi apărător al adevărului. Ceea ce întemeiase Dumnezeu rămînea pentru totdeauna, dar rămînea de asemenea neschimbată răspunderea ucenicului: trebuia să se cureţe de lucrătorii răi.

VERSETUL 22: „Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată".

　　Lucrurile amintite mai sus nu erau de ajuns. Timotei trebuia să fie cu multă luare aminte asupra tendinţelor inimii sale. Aici este vorba de fugă. Inima tinerilor este înclinată spre poftele vîrstei lor.

　　Dar aici mi se pare că apostolul vorbeşte de acea categorie din familia lui Dumnezeu căreia îi aparţinea Timotei şi care nu sînt nici părinţi, nici copii, ci tineri chemaţi să intre — cu puterea Cuvîntului lui Dumnezeu — în lupta împotriva lui Satan (1 Ioan 2.14-17).

　　Dar lupta şi biruinţa pot fi compromise sau chiar pierdute datorită poftelor, numite aici poftele tinereţii, care ne pot conduce din nou în lume. Ele sînt „pofta cărnii, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii"; iar creştinul nu trebuie să fugă de rău, decît pentru a urmări binele. Ce frumos este zugrăvit credinciosul aflat pe drumul de împlinire a „omului desăvîrşit"! Fugind de răul care îl cheamă, el se poate preocupa în totul cu urmărirea lucrurilor minunate: dreptatea practică, care condamnă păcatul, credinţa care se ataşează de Persoana Domnului Hristos, dragostea care-i cuprinde pe toţi cei născuţi din Dumnezeu, pacea. El poate avea acea inimă care şi-a însuşit lucrarea lui Hristos în aşa fel, încît nu mai este nici o problemă între Dumnezeu şi ea, o inimă care aduce pacea şi o răspîndeşte celor din jurul său.

　　Pe această cale, credinciosul nu se va afla niciodată singur. Curînd va întîlni în această „casă mare" (din care nu este chemat să iasă, dar unde este înconjurat de vase de dispreţ, faţă de care este chemat să se cureţe) suflete care urmăresc aceleaşi ţeluri ca el şi cu care va putea să se adune ca să-L cheme împreună pe Domnul, dintr-o inimă curată; căci creştinul nu poate în acelaşi timp să-L cinstească pe Domnul pe calea sa şi să meargă şi cu cei care Îl dezonorează. In Psalmul 51, versetele 7 şi 10 aflăm ce este o inimă curată şi cum se poate ajunge la aceasta. În Psalmul 32, versetele 2 şi 5, aflăm ce este un cuget curat şi felul cum se dobîndeşte el. Iar cu cei care nu-L cheamă pe Domnul cu buzele unei slujbe nefolositoare, ci pe care credinţa lor îi pun în legătură cu realităţile veşnice, cu cei care au ca ţintă numai pe Domnul şi slava Sa, credinciosul va afla binecuvântări care vor răsplăti toate suferinţele pricinuite de ruina la care el este martor. Resursele sale vor fi atît de preţioase, încît ruina parcă nici n-ar exista; mărturia sa va fi de asemenea la fel de plăcută lui Dumnezeu, ca în vremurile cele mai binecuvântate ale Bisercii.

　　Iată de ce Cuvîntul are grijă să ne arate după ce semne un creştin credincios poate fi recunoscut într-o vreme ca aceea pe care o descrie această epistolă: el se desparte de locul unde domină necredinţa si stricăciunea. În relaţiile individuale, el se curăţă; el fuge de pofte; el urmează binele; el îi caută pe credincioşi, se adună cu ei şi aduce lui Dumnezeu închinarea împreună cu ei. La început nu era deloc nevoie de acest îndemn. Pe atunci toţi credincioşii Îl chemau împreună pe Domnul. Acum totul era schimbat; pentru a-şi aduce închinarea, Timotei era obligat să se cureţe de vasele de necinste şi să se despartă de nelegiuire.