VERSETUL 19: „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă neclintită, avînd pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei care sînt ai Săi"; şi „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!".

　Aceste învăţături care răstoarnă credinţa nu-i ating încă, în această epistolă, decît pe unii. Va veni 50 vremea, după cum vom vedea în capitolul 3, cînd întreaga creştinătate de nume va fi tîrîtă de acest curent şi se pare că ne apropiem de această ultimă perioadă, în care răul se va statornici şi va domina un timp, după ce Domnul va răpi Biserica. Creştinul are însă suficiente resurse, pe măsură ce răul sporeşte şi se întinde, de a scăpa de această influenţă, păstrînd neatinsă mărturia Domnului.

　„Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă neclintită". Da, ea rămîne tare în faţa răului dezlănţuit de Satan pentru a nimici credinţa. Nimic nu poate răsturna sau clătina această temelie. Ea este însemnată cu o pecete care, asemenea unei medalii, are cele două feţe ale ei. Pe faţă este reprodus gîndul lui Dumnezeu, ca o imagine a Lui, iar pe spate este răspunderea omului chemat să corespundă acestui gînd.

　„Temelia tare" apare în contrast cu edificiul încredinţat răspunderii omului şi pentru care apostolul folosise multă înţelepciune ca să-i pună temelia. Chiar în timpul vieţii lui, această clădire a început să se strice, fiind ameninţată cu ruina. Era deja acelaşi adevăr pe care-l spunea David cu privire la viitorul casei lui Israel. „Şi cînd se surpă temeliile", spune el, „ce ar putea să mai facă cel drept?" Răspunsul este acelaşi ca şi aici: „Domnul este în templul sfinţeniei Sale, Domnul Îşi are scaunul de domnie în ceruri. Ochii Lui privesc şi pleoapele Lui cercetează pe fiii oamenilor. Domnul încearcă pe cel drept, dar urăşte pe cel rău" (Psalmul 11.3-5). Domnul face deosebire între cei drepţi şi cei răi. Ochiul Său se opreşte la cei dintîi. „Cei drepţi vor vedea faţa Lui" (versetul 7), „Domnul cunoaşte pe cei ce sînt ai Lui". Nu se va pierde nici unul. Planurile Sale sînt sigure. Nimeni nu le poate nici schimba, nici strica. Ceea ce ne tulbură înţelegerea este mărturia creştină care dă doar o aparenţă de viaţă, dar ea nu poate să-L înşele pe Cel care. cercetează inimile şi rărunchii. Noi putem să fim înşelaţi, Dumnezeu niciodată. El ştie să aleagă aurul dintre materialele care-l imită şi să-l facă strălucitor, purificîndu-l în cuptor. Ce a întemeiat Dumnezeu nu poate fi niciodată răsturnat. Siguranţă fericită pentru sufletele noastre! In faţa distrugerii treptate, dar sigure, a clădirii, chiar un Timotei era în primejdie să-şi piardă curajul şi să se întrebe: ce va mai rămîne din Casa lui Dumnezeu la sfîrşit? Ce va rămîne este tot ce a zidit Dumnezeu! El nu Se schimbă. Templul Lui cel sfînt, unde locuieşte, nu poate fi nimicit. Această temelie rămîne, pentru că, fiind dumnezeiască, este neschimbătoare şi pentru că Dumnezeu, care a pus-o este neschimbător. Dumnezeu a pecetluit această temelie şi nimeni nu o va putea clătina. Pe această pecete vedem ce este Dumnezeu pentru ai Săi. El îi cunoaşte pentru că sînt zidiţi de El. Din ceea ce a zidit omul, totul poate fi nimicit sau ars, dar ce a zidit Dumnezeu rămîne. Aici ne aflăm din nou înaintea Adunării, aşa cum a zidit-o Dumnezeu, şi în faţa Adunării răspunzătoare şi şovăielnice în ceea ce îi este încredinţat omului. Cît de însemnat este ca în prezenţa confuziei pe care oamenii au făcut-o între aceste două lucruri, să înţelegem deosebirea, să ne alipim de ceea ce Dumnezeu a zidit, de ceea ce Dumnezeu recunoaşte, de ceea ce nici o forţă omenească sau satanică nu poate distruge.

　　Dar aceasta nu desfiinţează cu nimic răspunderea omului, nici a celor care au fost zidiţi pe temelia divină. Iată ce se află pe spatele peceţii: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege". Mărturisitorii pot fi de două feluri: din rîndul fecioarelor înţelepte sau dintre cele nechibzuite. Ca să fii al Domnului, mărturia este tot atît de necesară ca şi credinţa. „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi, vei fi mîntuit" (Romani 10.9). Dar pentru a face parte din temelia tare, această mărturie trebuie să aibă un caracter pe care mărturia fără viaţă nu-l are niciodată — şi anume îndepărtarea de fărădelege a celui care rosteşte Numele Domnului, a celui care spune că-I aparţine Lui, că Îl recunoaşte şi că Îi poartă Numele în această lume. Este o separare care deosebeşte mărturia vie de mărturia pe dinafară şi zadarnică. Trebuie despărţire, îndepărtare! Aceasta nu înseamnă nici să nu ţii cont de rău, nici să-l scuzi şi, cu atît mai puţin, să-l corijezi. Şi tocmai acest din urmă aspect şi-l însuşesc creştinii lipsiţi de o conştiinţă bună, legaţi de învăţăturile stricate ale creştinătăţii. Ei simt bine că sînt pe un teren pătat, dar doresc (cel puţin cei mai conştienţi dintre ei) să păstreze, ca Lot, măcar puţin praf din această lume lepădată, pe talpa încălţămintelor lor. Dar îndepărtarea de fărădelege înseamnă să nu fie nimic din eul tău cu tine, înseamnă o abandonare totală a eului. Cazul lui Avraam cu tatăl său arată că legăturile cele mai normale sînt o piedică atunci cînd Dumnezeu spune să te desparţi.

　Credinciosul are aici o îndatorire personală, care va rămîne totdeauna aceeaşi. Răspunderea despărţirii de nelegiuire nu este colectivă. Fiecare conştiinţă în mod individual trebuie să fie mai întîi la lucru şi doar atunci se poate realiza o mărturie colectivă. Dar, veţi spune, ce este deci nelegiuirea (idakia) de care trebuie să ne despărţim? Este tot ceea ce ne depărtează de adevăr (versetul 18) şi se ridică împotriva caracterului Dumnezeului nostru. Sfinţenia şi neprihănirea practică înseamnă: nici o legătură cu aceste lucruri. Pe spatele peceţii, răspunderea creştină se păstrează deci în întregime. Trebuie să ne depărtăm de orice rău, dar în mod deosebit — cum aflăm în acest pasaj — de învăţăturile mincinoase acceptate în creştinism, stare ce domină astăzi casa lui Dumnezeu, ajunsă o casă mare.

　În mijlocul confuziei existente, credinciosul este fericit să lase totul în mîinile Domnului. El nu trebuie nici să se teamă, nici să vrea să schimbe starea de lucruri existentă în creştinătate, căci ruina este iremediabilă; ci fiecare are răspunderea personală de a se depărta de nelegiuire. Este nevoie doar de atenţie, pentru că depărtarea se poate realiza în două feluri: fie de nelegiuire, fie de terenul lui Dumnezeu. Tendinţa lumească duce la cea de-a doua posibilitate, care în fond nu este o despărţire de fărădelege, căci celor care o practică, Dumnezeu le spune: „Dar, dacă dă înapoi, sufletul Meu nu-Şi găseşte plăcere în el" (Evrei 10.38).