VERSETELE 11-13: „Demn de crezare este cuvîntul acesta: dacă am murit împreună cu El vom şi trăi împreună cu El; dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El; dacă Îl tăgăduim, şi El ne va tăgădui; dacă Îi sîntem necredincioşi, El rămîne credincios, căci nu Se poate tăgădui pe Sine Însuşi".

　,Adevărat este cuvîntul acesta" — este o expresie pe care o întîlnim şi în 1 Timotei şi în epistola către Tit.,Acest cuvînt este adevărat şi vrednic de primit" — spun adevărurile evanghelice. Cuvîntul de aici este adevărul creştin. El afirmă despre un viitor asigurat pentru cel credincios, prin identificarea cu Hristos în moartea Sa şi prin părtăşia la suferinţele Lui de pe pămînt. Lucrurile arătate în Evanghelie ne sînt asigurate în întregime ca lui Hristos Însuşi: El a murit şi a înviat (versetul 8); dacă sîntem morţi împreună cu El, primind prin credinţă judecata rostită pentru noi în Hristos mort, avem parte de viaţa Lui, pentru că Hristos a înviat. Iată ce-l face pe apostol să spună: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni 2.20). Însă pasajul pe care îl cercetăm merge mai departe. El, Domnul Hristos, consideră viaţa noastră cu a Lui, slava noastră cu a Lui, domnia noastră cu El, ca un lucru viitor, dar sigur, tot atît de neschimbător pentru noi ca şi pentru El.

　　„Dacă răbdăm" (sau suferim) — iar în versetul 10 vedem pentru cine răbda apostolul: pentru Hristos, pentru Evanghelie, pentru cei aleşi — va fi cîndva un răspuns pentru toţi cei care vor urma acelaşi drum al consacrării; ei vor împărăţi împreună cu El.

　　In versetul 13, apostolul înfăţişează reversul acestei slăvite perspective: „Dacă îl tăgăduim", spune Pavel, „şi El ne va tăgădui". Dacă nu ar face astfel, Şi-ar tăgădui caracterul de dreptate şi statornicie al firii Sale. Este foarte important să păstrăm acest principiu în toată exactitatea lui. El este enunţat în această epistolă unde, după cum vom vedea, casa lui Dumnezeu a devenit o casă mare, alcătuită din elemente vii şi din elemente care au doar aparenţă de viaţă. Aceste elemente formează un tot, recunoscut în exterior de Dumnezeu, ceea ce îl obliga pe apostol să spună: „Dacă ÎI tăgăduim, şi El ne va tăgădui". Lepădarea sau renegarea este acea afirmaţie făcută deschis că nu ÎI cunoşti; şi spre această stare se deplasează cu repeziciune creştinătatea de azi, dar Domnul Se va lepăda de ea: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc" (Matei 25.12). Starea lor este hotărîtă pentru totdeauna, întrucît El rămîne neschimbat în natura Lui.

　　Să nu uităm însă că nici copilul lui Dumnezeu nu este scutit de un asemenea pericol, aşa cum putem învăţa din întîmplarea apostolului Petru. Domnul spusese: „Cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor va fi lepădat şi el înaintea îngerilor lui Dumnezeu" (Luca 12.9). Petru s-a lepădat de trei ori şi, cu siguranţă, era o lepădare conştientă. El fusese avertizat, nu mai era nici o scuză pentru el. Şi totuşi a avut o şansă: harul suveran, care l-a ales pe acest sărman ucenic şi care l-a ridicat deasupra judecăţii. Cum a ajuns el la această şansă? Prin lacrimile amare ale pocăinţei, dar mai ales prin mijlocirea Apărătorului, care fusese o lucrare deja împlinită. Doar de atunci, repararea era cu putinţă şi ştim cum a avut loc. Cîte asemenea fapte ar trebui să ne facă serioşi şi să ne determine să mergem cu o teamă neîntreruptă de a nu-L supăra!

　　Mai aflăm încă o afirmaţie: „Dacă sîntem necredincioşi, El rămîne credincios, căci nu Se poate tăgădui pe Sine însuşi". Hristos este neschimbat, atît în credincioşie, cît şi în dreptate. Dacă are de-a face cu necredincioşie sau cu lipsă de credinţă la cei care mărturisesc că Îi aparţin, Îşi va tăgădui El felul Său de a fi, lepădîndu-i? Nu, El rămîne credincios şi făgăduinţa Sa întemeiată pe har nu poate să ne învinovăţească. Fără îndoială, harul nu tratează cu uşurinţă necredincioşia noastră. Necredincioşia ne pătează şi trebuie să fim curăţiţi prin pocăinţă. Atunci ÎI găsim pe Dumnezeul făgăduinţelor, care nu-Şi poate schimba cu nimic credincioşia Lui faţă de noi, fiindcă făgăduinţele Sale pentru noi nu ne sînt făcute nouă, ci lui Hristos. Mai mult, dacă ar fi drept cu noi, ne-ar condamna, dar El este drept faţă de Hristos şi chiar prin aceasta, credincioşia şi dreptatea Sa se pun de acord pentru a ne ierta păcatele şi a ne curăţi de orice nelegiuire, astfel încît să fie restabilită părtăşia noastră cu El (1 Ioan 1.9). Necredincioşia noastră trebuie să ne conducă la pocăinţă şi, cînd spunem pocăinţă, spunem smerenie, astfel încît să regăsim preţioasa părtăşie pierdută. Astfel, pe de o parte Hristos este consecvent cu Sine Însuşi, tăgăduind pe cel care Îl tăgăduieşte şi pe de altă parte, rămîne credincios caracterului Său în har.