VERSETELE 1-2: „Deci tu, copilul meu, întăreştete în harul care este în Hristos Isus. Şi ce-ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii".

　Pe măsură ce înaintăm în acest studiu, constatăm tot mai mult că, în starea de ruină a Bisericii responsabile, mărturia este în primul rînd individuală. De aici decurge îndemnul, repetat mai mult decît în alte texte, de a se întări şi de a avea curaj. Activitatea în slujbă nu putea fi eficace, decît dacă Timotei „se întărea în har", altfel spus, dacă el creştea din punct de vedere spiritual, prin puterea harului. Iar în acest har, creşterea nu se putea face decît printr-o tot mai bună cunoaştere a scumpei Persoane a Domnului Hristos; si această cunoaştere a Persoanei Sale stătea chiar la baza activităţii lui Timotei, de a forma slujitori folositori în lucrare.

　　Datoria lui nu era supravegherea ordinei în casa lui Dumnezeu, ca în cea dintîi epistolă. Istoria Bisericii ne arată că, accentuîndu-se tot mai mult ruina după plecarea celui din urmă apostol, măsurile legaliste erau considerate ca un remediu faţă de uşurătatea generală; dar aici, nimic asemănător cu acestea: întărirea trebuia să se facă prin har. Harul este cel mai sigur mijloc de a ne împotrivi întinderii răului, iar pentru a-1 cunoaşte, trebuie să-L cunoaştem pe Hristos, care este izvorul şi expresia desăvîrşită a harului. „Harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos" (Ioan 1.17). Şi vom vedea în cuprinsul acestor capitole că este foarte important ca într-o vreme de decădere să păzim deopotrivă adevărul alături de har, pentru că întotdeauna, ţinta atacurilor vrăjmaşului va fi „adevărul".

　　Iată deci că slujitorului lui Hristos, în vremurile din urmă îi este arătată o resursă de importanţă majoră. Nu mai este vorba de slujbe în Adunare, pe care doar apostolii şi trimişii lor erau în măsură şi în acelaşi timp obligaţi să le stabilească, pentru a păstra ordinea, ci Cuvîntul lui Dumnezeu se dovedeşte a fi în totul suficient pentru împlinirea acestui scop. Lucrurile pe care le auzise Timotei de la apostol trebuiau încredinţate unor oameni credincioşi, bine întemeiaţi pe Cuvînt, care să fie în stare să-i înveţe şi pe alţii. Timotei, nefiind el însuşi sursa de învăţătură inspirată pe care să o transmită, ci un intermediar, avea nevoie de control în învăţătura sa, astfel că este spus: „lucrurile pe care le-ai auzit de la mine în faţa multor martori". Era o garanţie că nu va strica nimic din cuvintele apostolului. (Acum, aceste lucruri noi le avem în Cuvîntul scris, dar pe atunci, el nu era încă în forma completă, ci avea nevoie să fie transmis pe cale orală pentru a fi cunoscut). Pentru slujitorul lui Dumnezeu, această necesitate de a transmite altora învăţătura divină este actuală, deşi condiţiile în care se împlineşte această slujbă sînt deosebite. Dar, ne întrebăm, poate fi în aceasta cea mai mică asemănare cu un cler oficial şi cu şcoli de teologie?