2 Timotei 2

Credinciosul invatat cu gandirea lui Dumnezeu nu poate decat sa admita ca ceea ce este Biserica lui Dumnezeu inaintea oamenilor nu se aseamana nicidecum cu Biserica lui Dumnezeu asa cum este prezentata in Scriptura. departarea grava de Cuvantul lui Dumnezeu arata clar ca intentia lui Dumnezeu pentru Biserica, in timpul sederii ei intr-o lume din care Hristos este absent, s-a ruinat in mainile omului. Putini, in adevar, ar tagadui ca traim intr-un timp de decadere. Este Totusi de mare importanta sa intelegem clar ce inseamna aceasta ruina.

Trebuie sa ne amintim ca, in Scriptura, Biserica este vazuta in doua feluri. Pe de o parte ea este prezentata potrivit sfaturilor lui Dumnezeu; pe de alta parte ea este vazuta in legatura cu responsabilitatea omului. in cel dintai aspect ea este descrisa in Scriptura ca intemeiata pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, compusa din toti credinciosii adevarati si destinata sa fie prezentata lui Hristos ca Biserica fara pata, sau zbarcitura, sau altceva asemanator. Asa este rezultatul propriei lucrari a lui Hristos, si portile Locuintei Mortilor nu o pot invinge. Nicio ruina nu poate atinge lucrarea lui Hristos, nici nu poate zadarnici sfaturile eterne ale lui Dumnezeu pentru Hristos si Biserica.

In cel de al doilea aspect Biserica este vazuta in responsabilitatea ei de a marturisi pentru Hristos in timpul absentei Sale si de a prezenta harul lui Dumnezeu unei lumi in nevoie. Dar Biserica a falimentat in ce priveste responsabilitatea ei. Prin lipsa de dependenta de Domnul, de supunere fata de Duhul si de ascultare de Cuvant, poporul lui Dumnezeu a ajuns impartit si imprastiat; si lipsa de veghere a condus la o mare colectivitate, cuprinzand credinciosi si necredinciosi. ca rezultat, ceea ce trece inaintea lumii ca fiind Biserica, departe de a reprezenta gloria lui Hristos, este "o tagaduire a naturii, a dragostei, a sfinteniei si a dorintelor lui Hristos." in felul acesta marturia Bisericii a fost ruinata. Faptul ca avem sa vorbim despre o Biserica de nume care este vizibila, si de o Biserica spirituala compusa din toti credinciosii adevarati si care nu este vizibila, arata cat de completa este aceasta ruina.

Daca spunem ca traim intr-un timp de decadere, inseamna ca suntem intr-o vreme cand marturia Bisericii pentru Hristos care nu este aici a fost ruinata. in scrisorile catre cele sapte biserici din Apocalipsa avem o schita profetica a istoriei Bisericii pe pamant, vazuta ca martor responsabil pentru Hristos; si in ele avem decaderea progresiva in responsabilitate, prevazuta cu exactitate divina de catre Domnul Isus, incepand cu parasirea dragostei dintai si sfarsind cu o conditie atat de neplacuta lui Hristos incat in final ea va fi varsata din gura Lui.

Scriptura da si mai multa lumina cu privire la timpul acesta. in epistola a doua catre Timotei avem nu numai prezicerea ruinii, ci Duhul Sfant, prin apostolul Pavel, da indrumari foarte clare celor credinciosi, cum sa se poarte cand a venit ruina. Oricat de intunecat ar fi acest timp, oricat de mare decaderea, poporul lui Dumnezeu nu este lasat fara indrumare divina. Poate ne lipseste increderea in Dumnezeu si devotamentul pentru Hristos care sunt necesare pentru a lua aceasta cale; ea insa este aratata in Cuvantul lui Dumnezeu pentru ascultarea credintei.

Ajungem astfel la concluzia ca doua lucruri sunt necesare pentru a lua in mod corect calea lui Dumnezeu in mijlocul ruinii. Intai, este essential sa avem ceva cunoastere a doctrinei lui Pavel (care include atat adevarul evangheliei cat si adevarul despre Biserica); in al doilea rand, este nevoie de o conditie spirituala dreapta. fara o oarecare cunoastere a Bisericii asa cum este prezentata in Scriptura, ar fi imposibil sa apreciem extinderea ruinei; si fara o conditie spirituala dreapta, cel credincios cu greu ar fi pregatit sa mearga pe calea pe care Dumnezeu a marcat-o in aceste conditii.

In mod evident, Pavel presupunea ca cel caruia ii scria era bun cunoscator al doctrinei. in cel dintai si in al doilea capitol el se refera la lucrurile pe care Timotei le auzise de la el (1.13; 2.2); si in capitolul 3 spune: "Tu mi-ai urmarit de aproape invatatura" (3.10). De aceea nu este o desfasurare doctrinara a adevarului despre Biserica in aceasta a doua epistola. adevarul acesta este prezentat pe deplin in epistolele catre Efeseni si Coloseni, 1 Corinteni si 1 Timotei.

Calea lui Dumnezeu pentru noi intr-un timp de ruina si conditia spirituala necesara pentru a lua aceasta cale sunt aratate in acest capitol 2 din 2 Timotei. daca dorim sa corespundem gandului lui Dumnezeu in acest timp, vom face bine daca vom studia cu rugaciune acest pasaj important. adevarurile acestui capitol ar putea fi vazute in urmatoarea ordine:

a) Conditia spirituala necesara pentru a distinge si a lua calea lui Dumnezeu pentru noi in mijlocul decaderii crestinatatii (v. 1-13);

b) Un sumar scurt al inaintarii raului care a dus la coruptia crestinatatii (v. 14-18);

c) Resursa celui credincios si calea lui Dumnezeu pentru persoane individuale in mijlocul ruinei (v. 19-22;

d) Spiritul cu care sa-i intampinam pe cei care se impotrivesc caii lui Dumnezeu (v. 23-26).

a) Conditia spirituala necesara pentru a distinge si a lua calea lui Dumnezeu pentru noi in mijlocul decaderii crestinatatii (v. 1-13);

(2.1). Harul spiritual este cea dintai mare necessitate intr-un timp de slabiciune. De aceea indemnul dat in cel dintai verset este "sa te intaresti in harul care este in Hristos Isus." Pentru a sta impotriva valului care se ridica al raului, pentru a pasi pe calea pe care Domnul a marcat-o pentru ai Sai in mijlocul coruptiei crestinatatii si pentru a continua o umblare cu credinciosie pe calea Sa, in conditiile decaderii, impotrivirii si parasirii, este nevoie de mare har - harul care este in Hristos Isus. Oricare ar fi impotrivirea fata de calea lui Dumnezeu, oricate dificultati sunt in staruinta pe aceasta cale, oricate ispite ar fi de a ne abate de la cale, harul Domnului este sufficient sa-l faca in stare pe credincios sa invinga impotrivirea, sa se ridice impotriva oricarei dificultati, sa reziste tuturor ispitelor si sa asculte de Cuvantul Lui. Asa cum a spus cineva, "oricare ar fi nevoia, plinatatea sa este aceeasi, nemicsorata, accesibila si gratuita." Harul spiritual este cel dintai lucru necesar pentru un om credincios intr-un timp de necredinciosie.

Apoi, harul despre care vorbeste apostolul este mai mult decat un "spirit de har". El include faptul ca in Hristos inviat si inaltat, din timpul inceputului Bisericii pe pamant pana in cea din urma zi a sederii ei aici, orice resursa este data ca omul lui Dumnezeu sa fie in stare sa mentina o viata de marturie si de lucrare fara a recurge la solutiile omului pe care multi le-au adoptat intr-un timp de declin. Scriind corintenilor, apostolul poate multumi lui Dumnezeu pentru "harul lui Dumnezeu" care le-a fost dat "in Hristos Isus"; si indata arata ca acest har este in orice cuvant si in orice cunostinta in care au fost imbogatiti in Hristos (1 Cor. 1.4-7). Fiecare indemn in acest capitol adanceste simtul nevoii noastre de harul care este in Hristos Isus pentru a corespunde gandului lui Dumnezeu.

(2.2). In al doilea rand, nu numai harul este necesar , pentru ca cel credincios trebuie sa cunoasca adevarul, pentru a avea gandul lui Dumnezeu cu privire la timpul decaderii si a fi in stare sa invete pe altii. De asemenea, adevarul necesar intr-un timp de ruina este, nu numai adevarul gasit in Scriptura ca intreg, ci, in mod special asa cum a fost comunicat de apostol in prezenta multor martori. intr-un timp de declin scrierile apostolice devin un test categoric cu care sa discerni p cel credincios. "Suntem din Dumnezeu" spune apostolul Ioan; "cine Il cunoaste pe Dumnezeu ne asculta; cine nu este din Dumnezeu nu ne asculta" (1 Ioan 4.6).

Deci, pentru ca in orice timp sa ramana adevarul, Timotei ese invatat sa incredinteze cele auzite de la apostol unor oameni de incredere, care, la randul lor, vor fi in stare sa invete pe altii. Aceasta este calea lui Dumnezeu, ca adevarul precizat in scrierile apostolice sa fie incredintat celor ce sunt in stare sa invete pe altii. Propria ingamfare si importanta a firii omului ar fi iincantate daca n-ar avea nevoie de aceste cuvinte; dar, desi Dumnezeu este suveran si ne poate da invatatura direct din Cuvantul Sau, calea Lui obisnuita este sa ne tina dependenti unul de altul - sa primim ca unii care invatam si sa comunicam altora adevarul si lumina pe care le-am primit.

Pe langa aceasta este important sa vedem ca ceea ce incredintam altora nu este o autoritate oficiala sau o pozitie oficiala, ci adevarul. Timotei nu avea insacinarea sau puterea de a transmite vreunei persoane individuale sau categorii de persoane, dreptul exclusiv sau official de a predica. Ceea ce incredinta altora era adevarul revelat, garantat fata de orice greseala prin prezenta multor martori. in lumina acestei Scripturi ar fi bine sa ne intrebam in ce masura tinem seama de responsabilitatile noastre in a incredinta altora mostenirea pretioasa a adevarului pe care l-am invatat de la oameni credinciosi. Pentru a mentine adevarul si a-l transmite altora este nevoie sa fim tari in harul care este in Hristos Isus.

(2.3). Mentinerea adevarului intr-un timp de indepartare spirituala va aduce suferinta. in mod natural dam inapoi in fata suferintei. De aceea Timotei este indemnat, la fel si oricine doreste sa arate credinciosie lui Hristos, "sa-si ia partea de suferinta, ca un bun ostas al lui Hristos Isus". Comparata cu a lui Pavel, "partea" de suferinta la care suntem chemati va fi mica; dar oriunde este astazi un sfant care refuza eroarea si sta de partea adevarului, trebuie sa fie pregatit intr-o anumita masura sa faca fata impotrivirii (2.25), persecutiei (3.2), parasirii (4.10) si rautatii (4.14); si, ca si cu apostolul, aceste lucruri pot veni chiar de la fratii sai. Aceasta, Totusi, implica suferinta si in mod natural cand suferim pe nedrept suntem inclinati sa ne razbunam. De aceea ni se aminteste sa ne luam partea in suferinta, nu ca niste oameni firesti, ci "ca un bun ostas al lui Hristos Isus".

Un bun ostas va asculta pe capitanul lui si va actiona asa cum i se spune. Hristos este Capetenia mantuirii noastre si El a ajuns in locul Sau de glorie "prin suferinte". El ne-a lasat un exemplu perfect de suferinta in rabdare, pentru ca atunci "cand suferea, nu ameninta, ci Se incredinta Celui care judeca drept" ( 1 Petru 2.23). A te purta intr-un fel atat de contrar naturii va cere in adevar sa fim "intariti in harul care este in Hristos Isus."

Domnul Isus este in acel loc al puterii supreme si la momentul potrivit isi va arata puterea prin care sa supuna pe toti dusmanii sub picioarele Sale. Totusi este inca ziua harului; ziua judecatii pentru dusmanii harului n-a venit inca; de aceea avem nevoie nu de putere pentru a zdrobi pe dusmani, ci har pentru a lua parte la suferinta. Stefan, in prezenta dusmanilor sai care scrasneau din dinti impotriva lui, si improscat de ei cu pietre, si-a atintit ochii spre cer la Isus care sedea la dreapta lui Dumnezeu. Dar, desi Isus este Domn in acel loc de putere suprema, de obicei El nu actioneaza cu o putere care sa zdrobeasca pe dusmanii slujitorilor Sai, nici nu-i da lui Stefan putere sa-si zdrobeasca dusmanii. El face ceea ce se potriveste in totul cu ziua harului. El da har prin care Stefan este atat de intarit in harul care este in Hristos Isus incat este in stare sa ia parte la suferinta si, ca un bun ostas al lui Histos Isus, nu-i ameninta, nu-i insulta pe cei care il persecuta; dimpotriva, se roaga pentru ei si isi incredinteaza Domnului Isus duhul.

Pavel, de asemenea, la timpul lui, era atat de intarit in harul care este in Hristos Isus incat a indurat suferinte pentru Hristos si si-a incredintat Domnului viata si tot ce avea "pana in ziua aceea" (1.12).

(2.4). Daca suntem cu toata inima gata sa acceptam calea lui Dumnezeu intr-un timp de faliment, va fi nevie sa ne pazim de a ne incurca in treburile vietii. Apostolul nu da ideea de a nu ne ingriji de treburile acestei vieti sau de a ne parasi ocupatiile pamantesti. in alte Scripturi respinge un astfel de gand, pentru ca in mod clar ne invata sa lucram cu mainile noastre si sa ingrijim de cele necesare, iar despre sine spunea: "Voi insiva stiti ca mainile acestea au lucrat pentru nevoile mele" (Fapte 20.34).

El insa ne instiinteaza impotriva permiterii treburilor vietii sa ne ocupe atat de mult timpul, sa ne ia toate puterile si in felul acesta sa ne stapaneasca in totul gandurile, incat sa ajungem incurcati ca intr-o capcana si sa nu mai fim liberi sa facem voia Domnului.

Un bun ostas al lui Hristos cauta sa nu fie pe placul lui insusi sau chiar al altora, ci mai intai de toate sa placa Celui care l-a ales sa-i fie ostas. Intr-o supunere din inima fata de Cel care ne-a ales sa fim ostasi sub conducerea Lui, si urmarind numai placerea Lui, trebuie sa refuzam orice organizatie omeneasca si care implica indrumarea de la vreo autoritate omeneasca. A scapa de incurcaturi in treburile vietii si a fi loiali Capeteniei mantuirii noastre va fi posibil numai daca suntem intariti in harul care este in Hristos Isus.

(2.5). In al cincilea rand, folosind jocurile publice ca ilustrare, apostolul spune: "daca cineva se lupta (la jocuri) nu este incununat daca nu se lupta dupa legile (jocului)". Tot asa in sfera spirituala, cununa va fi data nu pentru marea activitate, nici pentru cantitatea serviciului, ci pentru credinciosia in serviciu. Cununa este data celui care lupta potrivit legii jocului. S-ar putea sustine ca intr-un timp de slabiciune, fiecare sa ia orice metoda care, dupa cum gandeste, ar indeplini serviciul necesar. Pentru a face fata unor astfel de argumente suntem in mod special instiintati ca intr-un timp de decadere ramane ca o datorie "sa lupti dupa randuieli." Astfel, introducerea metodelor firesti, a planurilor omenesti si a solutiilor lumesti in slujirea Domnului este de condamnat. A sluji potrivit principiilor Scripturii va cere ca noi sa fim "intariti in harul care este in Hristos Isus."

(2.6). In al saselea rand, slujitorul credincios trebuie sa fie pregatit sa munceasca inainte de a avea parte de roade. Acum nu este timpul de odihna, ci de lucrare; timpul recoltei va veni. Suntem deseori foarte nerabdatori sa vedem roadele; dar este mai bine sa staruim in lucrarea noastra, stiind ca Dumnezeu nu este nedrept ca sa uite "lucrarea credintei noastre si a dragostei noastre." Slujitorul credincios asteapta sa auda "Bine, rob bun si credincios" de la Cel Caruia cauta sa-I faca placerea; si va avea parte de roade dupa ce va fi lucrat.

(2.7). Nu este de ajuns Totusi sa ai aceste indemnuri si in general sa admiti ca sunt adevarate. daca ele trebuie sa ne stapanesca viata, urmeaza sa tinem seama de ceea ce spune apostolul; si, in masura in care gandim sa avem aceste lucruri, Domnul ne va da pricepere in toate. Vom face doar putin progres in intelegerea divina daca nu ne facem timp sa gandim la toate acestea. Apostolul poate pune unele adevaruri inaintea noastra, dar nu ne poate da intelegerea lor. Aceasta, numai Domnul o poate face. Citim ca Domnul nu numai ca a "deschis" ucenicilor Scripturile, dar le-a dat si intelegerea Scripturilor (Luca 24.27,32,45).

(2.8). Mai departe, pentru a ne incuraja sa infaptuim aceste invataturi, privirile noastre sunt indreptate spre Hristos: "Adu-ti aminte de Isus Hristos, din samanta lui David, inviat dintre cei morti dupa evanghelia mea." Nu numai faptul invierii este amintit, ci Cel care a inviat, si aceasta ca Om, samanta lui David. Suntem chemati sa suferim pe calea credinciosiei? Atunci sa ne amintim ca "partea" noastra in suferinta este mica daca o comparam cu suferinta pe care El a trebuit s-o intampine. daca urmare unei mici credinciosii din partea noastra vedem ca suntem parasiti, avem impotriviri si insulte chiar din partea unora din poporul lui Dumnezeu, sa ne amintim ca Hristos, pe calea sa perfecta, a fost intotdeauna credincios lui Dumnezeu si a facut bine oamenilor; si Totusi, din cauza credinciosiei Sale, El a fost mereu dispretuit. El putea spune: "Pentru Tine am purtat dispretul" si "ei mi-au intors rau pentru bine si ura pentru dragostea mea" (Psalmii 69.7; 109.5).

Daca, pe calea slujirii, suntem indemnati sa induram suferinte, cautand numai sa-I placem Lui care ne-a ales, sa ne amintim ca Hristos putea spune: "Eu totdeauna fac ce-I este placut" (Ioan 8.29). Nimic nu-L putea abate pe Domnul de pe calea ascultarii absolute de Tatal. El a lucrat avand in vedere roada muncii Lui, pentru ca putea spune: "Trebuie sa lucrez lucrarile Celui care M-a trimis" (Ioan 9.4). El a terminat lucrarea pe care Tatal I-a dat-o s-o faca: suferinta si truda s-au sfarsit si Il vedem inviat si incununat cu glorie si onoare, ca sa primeasca acolo, in inviere, "rodul muncii sufletului Sau." De aceea noi, pe calea noastra cu masura ei de suferinta si truda "sa ne amintim de Isus Hristos."

(2.9). Avem nu numai modelul Domnului Isus pe calea suferintei si a trudei, dar si exemplul apostolului Pavel care, in devotamentul lui de a face cunoscut evanghelia, a luat parte nu intr-o masura mica de suferinte a vietii lui Hristos. in loc sa aiba parte de onoare in lumea aceasta, el a suferit chiar in lanturi ca un raufacator. in felul acesta el a calcat pe urmele pasilor Stapanului sau care era invinuit de lumea religioasa din ziua Lui ca fiind "mancacios si bautor de vin", ca avand "demon" si fiind "un pacatos" (Luca 7.34; Ioan 8.48; 9.24).

Oricum, persecutia din partea lumii nu poate impiedica binecuvantarea fata de alesii lui Dumnezeu. Lumea poate lega pe cel care predica; ea nu poate lega Cuvantul lui Dumnezeu. in adevar, dusmania lumii care a legat pe Pavel a devenit o ocazie de a duce evanghelia inaintea celor mari ai pamantului; si in plus, sa fie scrise epistolele din inchisoare care dezvaluie intr-un mod minunat chemarea noastra.

(2.10). Poate ca noi n-am fi pregatiti sa induram multa suferinta sau insulte, dar apostolul putea spune: "De aceea rqbd totul pentru cei alesi, pentru ca si ei sa aiba parte de mantuirea care este in Hristos Isus, impreuna cu viata vesnica." Cineva spunea: "Cat de putini ar indrazni sa spuna aceste cuvinte ca fiind propria lor experienta, din acea zi, in aceasta! Totusi sa dorim acest lucru in masura noastra; dar ea presupune in cel credincios nu numai o constiinta buna si o inima arzatoare in dragoste, dar si el insusi sa se judece pe sine insusi in intregime, iar Hristos sa locuiasca in inima lui prin credinta" (W.K.).

Cei alesi ai lui Dumnezeu vor obtine in mod sigur mantuirea si vor ajunge in glorie; Totusi, pe calea spre glorie vor avea ca ordine de lupta impotriva lor toata puterea Satanei, dusmania lumii si coruptia crestinatatii. De aceea prin incercare si suferinta vor ajunge in glorie. Pentru a duce pe cei alesi prin astfel de circumstante va fi nevoie de "harul care este in Hristos Isus", amintit, asa cum se face deseori, prin lucrarea slujitorilor Sai credinciosi.

(2.11.12). Pentru a ne incuraja sa ne amintim de Hristos Isus si sa urmam exemplul apostolului in acceptarea caii suferintei si a trudei, ni se spune cuvantul demn de crezare: "Daca am murit impreuna cu El, vom si trai impreuna cu El." daca suntem chemati "sa rabdam toate", chiar moartea, sa nu uitam ca avem sa traim viata de acum in lumina marelui adevar ca, pentru ca am murit impreuna cu Hristos, vom trai negresit o viata impreuna cu El. si nu numai ca vom trai ca El, ci, daca suferim, vom si domni impreuna cu El.

(2.12,13). Este cu toate acestea instiintarea solemna: "Daca Il tagaduim, si El ne va tagadui; daca ii suntem necredinciosi, El ramane crdincios, caci nu Se poate tagadui pe Sine Insusi." Aici tagaduireanu este o cadere izolata, oricat de rusinoasa ar fi, ca in cazul apostolului Petru, ci o continua conduita a acelora care, oricata marturie ar face, tagaduiesc gloria si lucrarea Fiului. Unii ca acestia vor fi tagaduiti, asa cum s-a spus pe buna dreptate: "Dumnezeu ar inceta sa fie Dumnezeu, daca ar incuviinta dezonoarea Fiului Sau." Cu toata necredinciosia crestinatatii fata de Hristos, El ramane credincios, caci nu Se poate tagadui pe Sine Insusi."

Versetele de la inceputul acestui mare pasaj arata clar ca pentru a discerne calea lui Dumnezeu intr-un timp de ruina si, mai presus de toate, a merge cu credinciosie pe aceasta cale in conditiile parasirii, impotrivirii si rautatii, nu duce la chemarea puterii divine pentru a zdrobi pe dusmanii nostrl, ci la harul care este in Hristos Isus, care ne va face in stare sa ne luam partea in suferinta. Harul acesta cauta cu simplitate sa fim placuti Celui care ne-a ales; este harul care ne conduce sa luptam potrivit randuielii, refuzand toate metodele firesti si lumesti; si este harul care ne pregateste pentru truda rabdatoare in timp ce asteptam roadele muncii noastre.

De asemenea, vom avea nevoie nu numai de har daruit de la Domnul din glorie, ci si de intelegerea spirituala pe care numai Domnul o poate da; dar, mai presus de toate, a-L avea pe Domnul Insusi inaintea noastra ca singurul nostru Obiect - un Om adevarat din samnata lui David, dar un Om viu in glorie, dincolo de puterea mortii.

b) Traseul raului care a condus la ruina Bisericii ca fiind casa lui Dumnezeu (2.14-18)

La inceputul versetelor acestui capitol ne-a fost adusa inainte conditia spirituala care trebuie sa caracterizeze pe "cei credinciosi" si sa-i faca in stare sa discearna departarea grava de la adevar, tot asa si calea lui Dumnezeu in mijlocul coruptiei. Mai inainte de a ne aduce inaainte calea lui Dumnezeu, apostolul, in versetele 14-18, arata pe scurt unele din relele care au produs ruina Bisericii in responsabilitatea ei.

(2.14-16). Am invatat deja din capitolul 1 ca toti din Asia s-au indepartat de apostol. Aceasta inseamna ca Biserica nu s-a mentinut la inaltimea chemarii ceresti. Cel dintai pas in declinul Bisericii a fost parasirea caracterului ei ceresc. Intotdeauna adevarul cel mai inalt este parasit intai. Aceasta parasire a chemarii ceresti a lasat usa deschisa pentru introducerea lumii si a firii pacatoase a omului. in versetul 14 al acestui capitol slujitorul lui Dumnezeu se refera la cea dintai manifestare a coruptiei. El pune in legatura ruina aceasta cu speculatiile mintii omenesti care duc la lupta de cuvinte fara"niciun folos" si astfel facand sa fie inlaturat "cuvantul adevarului."

El ne instiinteaza impotriva certurilor de cuvinte si ne reaminteste nu numai de cuvantul adevarului, ci si de cuvantul adevarului impartit drept. Toata Scriptura este cuvantul adevarului si Totusi ce dezastru poate fi facut cand dai Scripturii o interpretare personala sau cand folosesti texte scoase din contextual lor, dupa cum spune Petru despre unii care sucesc Scripturile spre pierzarea lor.

Apoi suntem instiintati de un declin care urmeaza. Cuvintele fara folos din versetul 14 aveau sa degenereze in "vorbarii goale si lumesti." Vorbariile care sunt lumesti trateaza lucrurile divine ca si cum ar fi comune, socotind ca ar aduce lumina in lucrurile sfinte. Ele sunt "goale" pentru ca argumentele folosite sunt fara continut.

Mai departe suntem instiintati ca aceste vorbarii goale si lumesti se vor inmulti. in ce priveste masa crestinilor de nume, Pavel nu da vreo speranta ca miscarea lor in decadere va fi oprita vreodata. Dimpotriva, suntem instiintati ca raul va creste.

Totodata suntem instiintati ca odata cu cresterea vorbariilor goale si lumesti va fi o crestere in comportarea nelegiuita. Vorbirea lumeasca duce la o umblare nelegiuita. Sustinerea sau propagarea celor gresite va cobori ca totdeauna comportarea exterioara. Lipsa de strictete in doctrina conduce la lipsa de strictete morala.

(2.17,18). Un alt rezultat teribil al cresterii vorbariei profane si a vietii nelegiuite va fi distrugerea adevarurilor vitale ale crestinismului in gandirea oamenilor, pentru ca citim despre acest cuvant al vorbaretilor lumesti ca se va raspandi ca o cangrena care roade si distruge tesuturile vitale ale trupului.

In felul acesta, treptat, cu intelepciune divina, apostolul traseaza progresul raului care a corupt crestinatatea.

Intai, speculatii omenesti privitoare la cuvinte, fara vreun folos;

Al doilea, dispute cu privire la cuvinte, care degenereaza in vorbarii goale si lumesti;

In al treilea rand, cresterea neincetata a vorbariilor goale si lumesti conduce la nelegiuire; comportarea crestinului de nume scade la un nivel in care omul actioneaza fara temere de Dumnezeu;

In al patrulea rand, umblarea nelegiuita tinde sa distruga si sa-i jefuiasca pe oameni in marile adevaruri vitale ale crestinismului.

Ca sa arate efectul acestei decaderi si conditia rea in care va cadea crestinatatea, apostolul da doua exemple solemne. Imeneu si Filet, doi oameni din marturia crestina, aduceau invataturi gresite. in loc de "a imparti drept cuvantul adevarului", ei au ratacit cu privire la adevar. Ei dadeau invatatura ca invierea a si venit. Aparent, ei nu tagaduiau invierea; se pare ca au spiritualizat-o si sustineau ca, intr-un anumit fel, ea a si avut loc. O astfel de invatatura gresita nu este usor de alungat, fiind ca o speculatie salbatica a unor fanatici iresponsabili. Oricat de lipsita de ratiune era invatatura aceasta gresita, apostolul prevede ca ea va corupe Biserica de nume si va lucra ca o cangrena. si nu este greu de vazut ca ea avea sa "rastoarne credinta" celor in care a patruns aceasta invatatura. daca invierea a fost, este evident ca sfintii ar fi ajuns la starea lor finala in timp ce erau pe pamant, avand ca rezultat ca Biserica inceteaza de a privi la venirea Domnului, isi pierde adevarul destinului ei ceresc si isi paraseste caracterul de straini si calatori. avand pierdut caracterul ei ceresc, Biserica se stabileste pe pamant, luand un loc ca o parte a sistemului de reformare si guvernare a lumii.

Cand s-a ajuns la acest scop, lucrarea diavolului s-a implinit si nu va mai avea nevoie sa-si conduca instrumentele ca sa-si impuna invatatura aceasta. Astazi poate ca nimeni nu va incerca sa invete ca invierea a avut loc, insa rezultatele acestei invataturi gresite raman si se vad pe deplin dezvoltate printre crestinii de nume. Randuielile omenesti, administratia, efortul misionar al crestinatatii de nume considera de la sine inteles sa-si faca lucrarea, cautand sa reformeze lumea si sa civilizeze pe pagani pentru a face aceasta lume un loc respectabil si fericit.

c) Calea lui Dumnezeu pentru persoane individuale intr-un timp de declin spiritual (2.19-22)

(2.19). Dupa ce a spus mai dinainte care este starea rea in care va cadea crestinatatea, apostolul da acum invatatura cum sa actionezi in mijlocul acestei situatii. inainte de a face acest lucru el ne aduce inainte doua fapte mari pentru a ne incuraja inimile.

Intai, oricat de mare ar fi caderea omului, "Temelia tare a lui Dumnezeu este neclintita." Temelia este lucrarea insasi a lui Dumnezeu - orice forma ar lua aceasta - fie temelia in suflet sau temelia Bisericii pe pamant, prin folosirea apostolilor ca instrument, si venirea Duhului Sfant. Falimentul omului nu poate schimba temelia pe care a pus-o Dumnezeu sau impiedica pe Dumnezeu sa-Si completeze ceea ce a inceput.

In al doilea rand, pentru mangaierea noastra ni se spune: "Domnul cunoaste pe cei ce sunt ai Sai" si, asa cum spunea cineva, "cunoasterea aceasta nu este mai putin decat o intimitate a inimii cu alta inima, o relatie intre Domnul si cei care sunt ai Sai." Confuzia a ajuns atat de mare, credinciosi si necredinciosi fiind intr-o asociere deplina, incat, in ce priveste multimea, nu putem spune clar cine este al Domnului si cine nu este. Intr-o astfel de conditie ce mangaiere este sa stii ca cei care sunt ai Domnului, desi ascunsi in multime, nu pot fi pierduti.

Lucrarea lui Dumnezeu in cei ai Domnului va veni la lumina in "ziua aceea" despre care apostolul aminteste deseori in aceasta epistola (1.12,18; 4.8).

Dupa ce ne-a incurajat inimile cu privire la caracterul de nezdruncinat al lucrarii Domnului si la siguranta celor care sunt ai Domnului, slujitorul lui Dumnezeu da invatatura unor persoane individuale cum sa se poarte in mijlocul coruptiei crestinatatii.

Dupa plecarea apostolilor, declinul s-a aratat repede si a continuat de-a lungul secolelor, incat astazi vedem in crestinatate conditiile grave spuse mai dinainte de Pavel. De asemenea, asa cum am vazut, apostolul nu ofera vreo speranta de refacere din partea multimii. Dimpotriva, el ne instiinteaza, nu numai o data, ca, in timp va fi o crestere a raului. Nu numai ca se vor inmulti vorbariile goale si lumesti (2.16), dar oamenii rai si inselatori vor merge din rau in mai rau (3.13) si va veni timpul cand crestinii de nume nu vor suferi invatatura sanatoasa, ci isi vor intoarce urechile departe de adevar (4.3).

Daca, asa cum ni se arata, nu este speranta de recuperare pentru marea masa a crestinilor de nume, cum sa se poarte personal cel care doreste sa fie credincios Domnului? Aceasta intrtebare profund de serioasa este ridicata si i se raspunde de catre apostol in pasajul important care urmeaza - un pasaj care marcheza clar calea lui Dumnezeu pentru fiecare individual intr-un timp de declin (19-22).

Intai, sa notam, nu ni se spune sa parasim ceea ce este Casa lui Dumnezeu pe pamant. Aceasta ar fi imposibil, decat numai cand vom parasi pamantul sau am deveni apostati. Nu avem sa parasim marturia crestinatatii pentru ca, in mainile omului, aceasta marturie a ajuns corupta. De asemenea nu ni se spune sa reformam marturia corupta. crestinatatea ca intreg este dincolo de reformare.

Daca, Totusi, nu avem sa parasim marturia, nici sa cautam sa reformam masa, nici sa stam linistiti si sa aprobam coruptia prin asocierea cu ea, care este calea pe care s-o urmam?

Dupa ce ne-a incurajat inimile, apostolul continua sa arate credinciosului, individual, calea lui Dumnezeu pe care sa mearga intr-un timp de declin. Putem fi siguri ca oricat de intunecata ar fi ziua, oricat de dificil timpul, oricat de mare coruptia, niciodata n-a fost si nu va fi o perioada in istoria Bisericii pe pamant cand cel credincios sa fie lasat fara indrumare cu privire la aceasta cale in mijlocul ruinei. Dumnezeu a prevazut ruina, si Dumnezeu a ingrijit in Cuvantul Sau sa ne dea ce avem nevoie in acest timp. Prin lipsa de punere la incercare putem sa nu discernem calea; prin lipsa de credinta putem sa dam inapoi si sa nu mergem pe ea; cu toate acestea calea lui Dumnezeu pentru noi este marcata pe deplin in timpul cel mai intunecat ca si in cel mai stralucitor.

Deci, daca Dumnezeu a delimitat o cale pentru poporul Sau inr-un timp de declin, este evident ca noi nu suntem lasati sa nascocim o cale pentru noi insine sau, simplu, sa facem ceea ce putem mai bine. Partea noastra este sa cautam sa discernem calea lui Dumnezeu si sa pasim pe ea in ascultarea credintei, cautand sa primim har de la Dumnezeu ca sa ne mentina pe aceasta cale.

Despartirea de rau este cel dintai pas pe calea lui Dumnezeu. daca nu pot reforma relele crestinatatii, sunt raspunzator sa fiu eu insumi drept. desi nu pot parasi marturia crestinatatii, pot in adevar sa ma despart de relele acestei marturisiri. sa notam cu grija de cate ori, in cuvinte diferite si in feluri diferite despartirea de rau este un indemn in epistola aceasta. Apostolul spune:

"Fereste-te de vorbariile goale si lumesti" - 2.16;

"Sa se departeze de nelegiuire" - 2.19;

"se curateste de acestea" (de vasele de necinste) - 2.21;

"Fugi de poftele tineretii" - 2.22;

"Fereste-te de intrebarile nebune si nefolositoare" - 2.23'

"Departeaza-te si de acestia" -3.5.

Mai intai, deci, este datoria oricarui om care rosteste Numele Domnului sa se departeze (sau "sa se retraga") de nelegiuire. sa nu punem Numele Domnului in legatura cu raul sub orice forma ar avea el. Confuzia si dezordinea crestinatatii au devenit atat de mari incat, pe de o parte putem cu usurinta judeca gresit ca o persoana nu este a Domnului, cand de fapt este o credincioasa adevarata; dar "Domnul cunoaste pe cei care sunt ai Sai." Pe de alta parte, cel care marturiseste pe Domnul este raspunzator sa se departeze de nelegiuire. daca refuza sa faca acest lucru, nu se poate plange daca este judecat gresit. intr-un timp de confuzie nu mai este de ajuns ca o persoana sa marturiseasca pe Domnul. marturisirea aceasta trebuie pusa la proba. Testul acesta este: ne supunem noi autoritatii Domnului, departandu-ne de nelegiure? A ramane in asociere cu raul si a rosti Numele Domnului inseamna a pune in legatura Numele Sau cu raul.

(2.20,21). In al doilea rand, avem sa ne despartim nu numai de nelegiuire, ci si de persoanele asociate cu raul, numite aici vase de necinste. Apostolul foloseste imaginea unei case mari din lume pentru a arata starea in care a cazut crestinatatea. Ea, care isi are locul pe pamant ca si cum ar fi Casa lui Dumnezeu, in loc de a fi separata de lume si de contactul cu lumea, a ajuns ca lumea si casele lumii, in care sunt vase din materiale diferite, pentru scopuri diferite, dar in care vasele de cinste sunt in contact cu vasele de necinste. Daca, Totusi, un vas urmeaza sa fie de folos Domnului, trebuie sa nu fie in contact cu un vas de necinste.

Credinciosul potrivit pentru a fi folosit de Domnul "se curateste" de vasele de necinste. S-a subliniat ca singurul alt loc din NoulTestament unde este folosit cuvantul "a se curati" se afla in 1 Corinteni 5.7, unde Adunarea crestina este invatata "sa se curate" de aluatul cel vechi. cand Adunarea era in conditia ei normala si unul care traia in pacat era in mijlocul lor, ei au fost invatati "sa dea afara" dintre ei pe acel om. Aici apostolul vede mai dinainte un timp cand conditia marturiei masei va fi asa de joasa incat nu va fi posibil sa inlaturi pe cel care face raul. Intr-o astfel de conditie, cand orice indemn la corectare este in zadar, cei credinciosi sunt invatati sa se desparta de vasele de necinste.

In amandoua cazurile principiul este acelasi: sa nu fie vreo asociere intre credinciosi si necredinciosi. A refuza o astfel de asociere, intr-un caz - conditia normala - Adunarea are sa "se curate... de aluatul cel vechi"; in celalalt caz - cand nu mai este putere de a actiona fata de rau - vasul de cinste trebuie sa "se curate" de vasele de necinste, despartindu-se de ele. Pe buna dreptate spunea cineva: "Daca cineva poarta Numele Domnului si sub scuza unitatii sau a placerii de a nu face nimic, sau datorita partinirii pentru prietenii sai, tolereaza raul pe care Scriptura il arata ca este uracios lui Dumnezeu, un om credincios nu are de ales, ci este obligat sa asculte de cuvantul divin si sa se curate de vasele de necinste."

Deci este clar ca trebuie sa incetam de a face raul inainte de a invata sa facem binele - pentru ca numai despartit de rau poate cineva sa fie sfintit si de folos Stapanului si pregatit pentru orice lucrare buna. Masura despartirii noastre va fi masura pregatirii noastre. Cineva spunea: "In orice perioada a Bisericii, orice mic efort de a asculta de aceasta porunca si-a avut rasplata, observata de unul sau de mai multi; si oricine va face efortul de a observa traseul vreunui slujitor distins al Domnului, sau al unei coletivitati de credinciosi, va afla ca despartirea de raul din jur a fost una din caracteristicile de seama."

Pentru mangaierea si incurajarea celui care se poarta potrivit acestei porunci, sa stie nu numai ca va fi folositor Stapanului, dar "va fi un vas de cinste." Poate intalni reprosuri si chiar batjocuri de la cei de care se desparte, dar, spune apostolul, el "va fi un vas de cinste."

Versetele acestea arata ca despartirea are doua caractere. Intai, avem sa ne retragem din orice sistem incorect; in al doilea rand, avem sa ne despartim de persoanele care nu aduc onoare lui Dumnezeu.

Aici deci este imputernicirea unei persoane individuale de a se desparti de aceste sisteme mari ale oamenilor care inlatura pe Hristos ca singurul Cap al Trupului Sau, care ignora prezenta Duhului Sfant, care parasesc repede adevarurile fundamentale ale crestinismului, in care cei credinciosi si necredinciosi sunt asociati si in care nu este putere de a trata raul.

(2.22). Invatatura de a te desparti de rau este urmata de porunca tot atat de importanta: "Fugi de poftele tineretii." Dupa ce ne-am despartit de coruptia crestinatatii avem sa fim atenti ca nu cumva sa cadem intr-o coruptie a firii. "Poftele tineretii" s-ar referi nu numai la dorintele grosolane ale carnii, ci si la toate acele lucruri pe care firea cazuta le doreste cu pasiune nestapanita, cu propria vointa a tineretii. Niciodata nu suntem in mai mare pericol de a actiona in firea noastra ca atunci cand ne-am purtat cu credinciosie fata de Domnul. Cineva spunea: "Ne putem insela intr-o relaxare morala prin satisfacerea cu despartirea noastra eclesiastica." Cat de potrivit este deci indemnul: "Fugi de poftele tineretii" care urmeaza poruncii de a te departa de nelegiuire si a te desparti de vasele de necinste.

Dupa ce ne-am despartit de coruptiile crestinatatii si am refuzat coruptia firii, suntem indemnati sa urmarim anumite calitati morale importante care dau un caracter pozitiv acestei cai pe care mergem. Nu ni se spune sa urmam pe vreun invatator exceptional, desi recunoastem cu bucurie fiecare dar, daca ne conduce pe calea care are aceste caracteristici. Calitatile pe care avem sa le urmarim sunt "dreptatea, credinta, dragostea si pacea."

Dreptatea in mod necesar vine intai, pentru ca aici este vorba de calea individuala. Dupa ce ne-am despartit de nelegiuire avem sa ne judecam caile si sa vedem daca toate relatiile noastre, in legatura cu lumea sau cu poporul lui Dumnezeu, se potrivesc cu dreptatea.

Urmeaza apoi credinta si ingusteaza calea si mai mult, pentru ca credinta are a face cu Dumnezeu; si nu orice cale dreapta este o cale a credintei. Dreptatea practica fata de oameni in sensul unei comportari cinstite a unuia fata de celalalt, poate exista fara credinta in Dumnezeu. Calea lui Dumnezeu pentru ai Sai prin acesta lume cere o practicare constanta a credintei in Dumnezeul Cel viu. Avem nevoie nu numai de o cale pe care sa mergem, ci avem nevoie de credinta pentru a umbla pe aceasta cale.

Dragostea urmeaza. daca relatiile noastre practice cu altii sunt drepte si umblam prin credinta in Dumnezeu, inimile ne vor fi libere sa se indrepte cu dragoste catre altii. "Credinta in Hristos Isus" este urmata de "dragostea fata de toti sfintii" (Efes. 1.15; Col. 1.4).

Pacea vine ultima si este in locul pe care trebuie sa-l aiba; ea este rezultatul dreptatii, credintei si dragostei. Dreptatea este la inceputul listei si pacea la sfarsitul ei, pentru ca "rodul dreptatii este semanat in pace." fara a fi pazita de calitatile dinaintea ei, urmarirea pacii poate degenera in indiferenta fata de Hristos si incuviintarea raului.

Aici deci avem indrumarile simple pentru calea noastra individuala intr-un timp de declin. Aceste instructiuni, Totusi, nu se rezuma la persoanele individuale, pentru ca apostolul, din acest moment, trece de la ce este individual la ce este colectiv. El ne spune ca aceste calitati sunt de urmarit "impreuna cu cei care cheama pe Domnul dintr-o inima curata." Cuvintele "impreuna cu cei care" se refera la ce este colectiv. Acest lucru este de o deosebita importanta, caci, fara aceasta invatatura, am putea intreba: Ce indrumare avem in Scriptura pentru a umbla impreuna cu altii intr-un timp de ruina? Aici este indrumarea: nu suntem lasati in izolare. Intotdeauna vor fi altii care, intr-un timp de decadere, cheama pe Domnul dintr-o inima curata

A chema pe Domnul este exprimarea dependentei de Domnul si se arata in mod special in legatura cu o zi de departare de Domnul. in zilele rele ale lui Set citim: "Atunci au inceput oamenii sa cheme Numele Domnului" (Geneza 4.26). De asemenea citim despre Avraam, cand a plecat din tara lui, dintre rudele si casa tatalui, ca el a chemat Numele Domnului" (Geneza 12.8). in felul acesta avem pe multi altii care, in credinciosie fata de Domnul, s-au despartit de coruptiile crestinatatii si, in acest loc de afara, umbla in dependenta de Domnul si se poarta in felul acesta, avand o inima curata. O inima curata nu este aceea care pretinde ca este curata, ci aceea care, sub privirea Domnului, urmareste dreptatea, credinta, dragostea si pacea.

Avem astfel o cale indicata clar de Cuvantul lui Dumnezeu pentru o zi de ruina, caracterizata:

- Intai, prin despartirea de coruptiile crestinatatii;

- In al doilea rand, prin despartirea de coruptiile firii pacatoase;

- In al treilea rand, prin urmarirea unor calitati morale;

- In al patrulea rand, prin asocierea cu cei care cheama pe Domnul dintr-o inima curata.

Atunci, daca sunt unii impreuna potrivit acestor indrumari simple, se poate pune intrebarea: Ce principii ii vor calauzi in inchinarea lor, in amintirea Domnului, in adunarile lor pentru zidire, in slujirea lor si in felul lor de a se purta unul fata de altul si fata de lume? Raspunsul este simplu. Acestia vor intelege indata ca este la dispozitia lor pentru calauzirea lor in toate principiile fiecarui detaliu al Adunarii lui Dumnezeu, tot ce ne este dat in epistola catre Corinteni si alte parti ale Noului Testament, principii pe care ruina Bisericii nu le poate desfiinta.

Mai mult, fiind separati de relele crestinatatii, acestia vor afla ca multe principii si orientari pentru administrarea practica a Bisericii, care cu greu ar fi posibil de realizat in sistemele oamenilor, pot fi aplicate acum in simplitate. in felul acesta cei care accepta calea lui Dumnezeu intr-un timp de ruina vor vedea ca inca este posibil sa umbli in lumina data Adunarii asa cum a fost ea stabilita la inceput. in adevar, ei nu vor pretinde ca sunt Adunarea sau chiar numai un model al Adunarii, pentru ca sunt doar cateva persoane individuale care s-au despartit de coruptiile crestinatatii si, ca urmare, daca sunt o marturie, ei sunt doar o marturie a conditiei ruinate a Bisericii in aceste zile de sfarsit, si nu un exemplu al Bisericii de la inceput.

d) Spiritul in care intampinam impotrivirea ( 2.23-26)

In vesetele cu care se termina acest capitol avem o instiintare importanta din partea slujitorului Domnului. Referitor la calea de despartire de coruptia crestinatatii, apostolul vede mai dinainte ca, daca unii vor asculta de aceste indrumari, vor fi totodata si unii care se vor impotrivi cu inversunare. Afirmarea acestor adevaruri va aduce o multime de "intrebari nebune si nefolositoare." Experienta a aratat cat de adevarat este acest fapt. Aproape orice argument pe care-l poate oferi ingeniozitatea omulii va fi folosit pentru a inlatura indrumarile simple ale acestui pasaj. Suntem instiintati ca aceste argumente vor "da nastere la certuri." Orice s-ar intampla, robul Domnului sa nu se lase atras in cearta. El "nu trebuie sa se certe." daca el insusi se lasa atras in cearta, va ajunge in intregime invins, desi ar cauta sa apere adevarul absolut.

Robul trebuie sa-si aduca aminte ca el este doar un rob si nu este el Stapanul. ca rob al Domnului, indatorirea lui este sa prezinte caracterul Domnului: blandetea, priceperea de a da invatatura, ingaduinta rabdatoare in fata impotrivirii. Tendinta naturala este de a te apara si a te agata de orice ar fi asociat cu ceea ce gandesti, chiar daca ar fi cu totul impotriva gandirii din Scriptura. De aceea cel dintai efect al prezentarii acestor adevaruri este deseori sa apara impotrivirea. daca in vreun fel robul insusi a intrat in cearta din aceasta impotrivire, i-ar sta bine sa arate indelunga rabdare si blandete, cautand sa invete pe altii. cand prezinta adevarul, sa nu aiba gandul ca prin prezentarea lui clara sau prin felul lui atragator, adevarul ar fi primit, ci cu simtul ca numai Dumnezeu poate aduce pe cineva "la cunoasterea adevarului."