VERSETELE 9-11: „El ne-a mîntuit şi ne-a chemat cu o chemare sfîntă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărîrea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de vremurile timuplui, dar care a fost descoperit acum prin arătarea Mîntuitorului nostru Hristos Isus, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie. Pentru ea am fost rînduit vestitor, apostol şi învăţător al neamurilor".

　S-a micşorat această putere a lui Dumnezeu din pricina necredinţei noastre? Nu s-a arătat ea în mîntuirea noastră? Nu ne-a invitat ea cu o chemare sfîntă, să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste? In adevăr, aşa este chemarea noastră cerească, ce va fi înfăptuită pe deplin cînd vom fi cu Hristos, asemenea Lui în slavă, dar care chiar de acum ne-a pus deoparte, pentru Dumnezeu (Efeseni 1.4). Ruina nu poate atinge această mîntuire, această chemare. Ceea ce ne-a dat Dumnezeu e din veşnicie şi pentru veşnicie; da, neschimbătoare, nestricăcioasă, veşnică! Aceeaşi putere a lui Dumnezeu, care ne cheamă să suferim în mijlocul ruinei, ne-a aşezat pentru totdeauna în mijlocul lucrurilor neschimbătoare.

　De remarcat că în acest pasaj, din pricina degradării, totul este slăbiciune, chiar în sufletul unui martor credincios ca Timotei. Cînd mărturia încredinţată credincioşilor nu mai este decît „dărîmături", apostolul stăruieşte asupra puterii unui Dumnezeu întreit în noi: puterea Duhului, pentru a înlocui frica (versetul 7), puterea lui Dumnezeu, pentru a fi părtaşi la suferinţa Evangheliei (versetul 8), puterea lui Hristos, pentru a păstra ce nea încredinţat apostolul (versetul 12). Nici un cuvînt despre puterea noastră, pentru că ea nu există. Dimpotrivă, puterea lui Dumnezeu în slăbiciunea noastră este făcută desăvîrşită (2 Corinteni 12.9); şi această experienţă urma să trăiască Timotei, aşa cum o trăise şi apostolul Pavel.

　Acum, amintirea acestei puteri a lui Dumnezeu îl determina pe Pavel să arate ce a făcut aceasta pentru noi şi în afara noastră. Minunată înfăţişare! Mai întîi, după cum am văzut mai înainte, prin ea avem mîntuirea si chemarea sfîntă: mîntuirea care cuprinde toată lucrarea harului cu privire la noi, de la iertarea păcatelor pînă la intrarea în slavă; chemarea sfîntă care este asemănarea noastră desăvîrşită cu Hristos în slavă: „sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste". Acest har nu are nimic a face cu activitatea noastră, el nu depinde de faptele noastre, ci numai de planul veşnic al lui Dumnezeu. El ni s-a dat în Hristos înainte de vremurile timpului (versetul 9); a fost descoperit prin arătarea Sa ca Mîntuitor (versetul 10); este în El (2 Timotei 2.1), de unde putem lua zilnic şi în fiecare clipă puterea de care avem nevoie, pentru că El este un izvor nesecat.

　　Este un mare privilegiu că acest har se descoperă acum, după primirea Domnului nostru Isus Hristos, ca să-i cunoaştem chiar de aici, de jos, cele două consecinţe veşnice:

　　Moartea, ca plată a păcatului, este nimicită. Nu numai că cel care avea puterea morţii, Diavolul, a fost înfrînt la cruce, ci moartea a fost nimicită prin învierea lui Hristos. S-a găsit un Om care S-a dat morţii de bunăvoie şi a suferit toată grozăvia ei, care nu a putut fi ţinut de ea, un Om care a înviat din moarte şi stă la dreapta lui Dumnezeu. Pentru El nu mai există moarte. Dar pentru ce a intrat El şi a ieşit din moarte? Pentru ca puterea morţii asupra noastră, ca rod al păcatului, să poată fi nimicită pentru totdeauna!

Dar aceasta nu este decît o parte a acestei lucrări, partea negativă. Partea pozitivă este că El a adus la lumină viaţa şi neputrezirea prin Evanghelie. Viaţa era lumina oamenilor (Ioan 1.4); pe noi ne avea în vedere. Ce har minunat! Ea a adus lumină înaintea oamenilor, prin învierea lui Hristos! Fără această înviere, viaţa ar fi rămas ascunsă. Fără îndoială, învierea putea să aibă urmări, ceea ce este dovedit prin toată lucrarea lui Hristos de aici. Cuvintele Lui erau Duh şi viaţă, cînd erau primite prin credinţă; El învia morţii, dîndu-le viaţă, dar o viaţă care putea fi întreruptă din nou prin moarte. Însă în Persoana Sa, viaţa a strălucit fără ca moartea să o poată atinge, o viaţă situată deasupra, fără vreo legătură cu putrezirea. Acum este îndeplinită „făgăduinţa vieţii" din versetul 1; Domnul Hristos putea să-Şi dea viaţa Sa omenească, şi chiar pentru aceasta o luase, însă dîndu-Şi această viaţă, a făcut să strălucească o viaţă pe care putrezirea nu putea să o atingă. Pînă acum nu fusese arătată neputrezirea, decît în Persoana Sa, după cum este spus: „Nu vei îngădui ca Preaiubitul Tău să vadă putrezirea" (Psalmul 16.10), pentru că El trebuia să fie cel dintîi în toate lucrurile. Cît despre noi, prin lucrarea Sa avem viaţă veşnică pentru sufletele noastre, dar nu neputrezirea pentru trupurile noastre. Cîndva, la venirea Sa, vom fi schimbaţi. Domnul luminează aceste lucruri prin Evanghelie, pentru că ea ne aduce viaţa şi nădejdea.

„Pentru ea am fost rînduit vestitor, apostol şi învăţător al neamurilor" (versetul 11). Temniţa şi lanţurile nu schimbaseră cu nimic această stare; chiar în această epistolă îl vedem pe Pavel făcînduşi lucrarea de apostol, fără nici o piedică. În vreme de declin, credinciosul se întoarce la adevărurile neschimbate ale Evangheliei, fără să-1 poată atinge ruina: la viaţa veşnică, la harul dat în Hristos înainte de a fi timpul, la nimicirea morţii, la arătarea vieţii şi a neputrezirii.