VERSETUL 8: „Să nu-ţi fie, deci, ruşine de mărturia Domnului nostru, nici de mine, cel ţinut în lanţuri pentru El, ci suferă răul împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu".

　Această epistolă cuprinde multe subiecte, pe care vom încerca să le surprindem pe rînd.

　1. Răul ce caracterizează casa lui Dumnezeu în vremurile din urmă.

　Resursele pe care le au cei credincioşi pentru a putea merge într-un chip vrednic de Dumnezeu, slăvindu-L în mijlocul acestui rău.

　Experienţele personale ale apostolului într-o astfel de stare a lucrurilor.

　Îndemnurile date lui Timotei de a se purta într-un chip vrednic de Dumnezeu. Vom continua să ne ocupăm cu acestea din urmă, revenind la versetul 6.

　Fapt este că în cele din urmă zile ale apostolului, mărturia creştină era expusă asalturilor biruitoare ale vrăjmaşului care dorea s-o compromită. La început nu era aşa, deşi mărturia era obiect de prigoană şi ură — pentru că nu poate fi mărturie a lui Dumnezeu fără ură — dar de atunci, ea a continuat să fie din ce în ce mai nesocotită, prin necredincioşia pe care a arătat-o familia lui Dumnezeu. Pe vremea cînd era scrisă această a doua epistolă către Timotei, mărturia era, pe cît se pare, falimentară, iar Duhul se foloseşte de slujba sa de atunci, ca să ne înfăţişeze în chip profetic ceea ce este astăzi şi ce va fi la sfîrşitul vremurilor. Apostolul, aflat în fruntea mărturiei, era întemniţat; Evanghelia era dispreţuită şi prigonită, însă nu ca la început, cînd aceasta era rezultatul inevitabil al credincioşiei martorilor.

　Înţelegem că, văzînd din partea oamenilor toate nădejdiile spulberate, ruşinea mărturiei creştine putea să copleşească inima credincioasă a lui Timotei sau să-i frîngă relaţiile cu scumpul său părinte în credinţă. Nimiciţi în ce priveşte mărturia noastră, dar nicidecum cu privire la mărturia Domnului nostru! În adevăr, aceasta este mîngîierea şi singura resursă într-o vreme de ruină; nu este vorba să ne bizuim pe mărturia noastră, ci pe mărturia fără greş a Domnului. Aceasta nu poate fi nimicită niciodată, în vreme ce noi, pe bună dreptate, purtăm doliu pe ruinele oricărui lucru încredinţat răspunderii noastre. Sub o înfăţişare sau alta, Domnul îşi va păstra mărturia pînă la sfîrşit. El va păstra adevărurile de astăzi pînă la venirea Sa ca să-Şi răpească Adunarea.

　Cum să-i fie ruşine lui Timotei? Cum să ne fie ruşine nouă? Dar poate, văzîndu-l pe purtătorul deosebit al acestei mărturii în temniţă şi în lanţuri, lui Timotei i-ar fi fost ruşine. Nu, spune apostolul. Pavel nu ajunsese acolo într-un loc de ruşine. El nu era întemniţatul oamenilor, ci întemniţatul Domnului şi El îl ţinea acolo tocmai pentru mărturie. El Şi-a desăvîrşit Cuvîntul printr-un Pavel întemniţat; într-un Pavel întemniţat a fost slăvit Domnul în lume. Pavel, întemniţatul, a fost singur cînd toţi l-au părăsit; el, reprezentantul înaintea lumii, a fost asemenea Stăpînului său în această împrejurare, ca şi în altele din viaţa sa. Se mai poate vorbi de ruşine cînd mărturia neştirbită a lui Dumnezeu se înălţa biruitoare în faţa mărturiei falimentare a omului?

　Dacă Timotei era îndemnat să nu se ruşineze, el avea ca exemplu pe apostolul Pavel, care la versetul 12 spune: „Nu mi-e ruşine", text asupra căruia vom reveni. La versetul 16, Onisifor este amintit ca un frate credincios căruia nu i-a fost ruşine de lanţul apostolului; iar de acest fapt se va ţine cont în ziua răsplătirilor. Mai tîrziu, în îndemnurile date lui Timotei (2.15), apostolul îl mai sfătuieşte să nu-i fie ruşine în împlinirea slujbei lui, să nu se gîndească nici la el şi nici la oameni, ci numai la încuviinţarea lui Dumnezeu. Nu-i era aceasta de ajuns?

　„Ci suferă răul împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu", îi va transmite apostolul. Într-o vreme de decădere, ca aceea prin care treceau marele apostol al neamurilor şi credinciosul Timotei, nu numai mărturia Bisericii lui Hristos era discreditată din pricina greşelii celor care trebuiau să o poarte, dar şi Evanghelia (vestea bună — înfăţişată oamenilor ca mijloc de a primi mîntuirea) care, în loc să fie acceptată, era prigonită, lepădată, întemniţată sau acoperită cu ruşine de către cei care o purtau. Timotei nu trebuia să se revolte, ci să sufere împreună cu Evanghelia, personificată în Domnul: nu a fost tot aşa cu Isus Hristos? A fost primit El cu cinste şi cu recunoştinţă, potrivit mîntuirii pe care a adus-o? El a fost lepădat, batjocorit, răstignit, iar credincioşii trebuiau să ia parte la aceste suferinţe, pentru că aşa a fost în toate vremurile — şi Domnul Şi-a avertizat ucenicii la despărţirea de ei!

　Fără îndoială, au fost vremuri cînd credincioşii uniţi laolaltă au luptat ca o armată disciplinată, în acelaşi duh, cu acelaşi suflet şi aceeaşi credinţă pentru biruinţa Evangheliei. Acum Satan părea să aibă avantaj; creştinii însă trebuie să se deprindă cu aceste împrejurări şi cu aceste suferinţe deosebite. Lor le trebuie atîta putere, chiar mai multă ca în trecut, ca prin puterea lui Dumnezeu să rabde aceste suferinţe, să păstreze şi să răspîndească Evanghelia în lume.