VERSETUL 7: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă".

　Timotei deci trebuia să-şi înflăcăreze darul, pentru că Dumnezeu, spune apostolul, nu ne-a dat un duh de frică. Frica (nu ne referim la frica de Dumnezeu) şi Duhul nu pot fi împreună. Frica şovăie înaintea datoriei, este timidă atunci cînd sînt necesare decizia, curajul, credinţa sau îndrăzneala care să treacă peste piedici şi care să ne facă să stăm liniştiţi pe marea înfuriată (fiindcă Domnul, care este cu noi în corabie, ar aduce linişte în clipa cînd valurile ar ameninţa să ne înghită).

　Vorbind de duhul de frică, apostolul îl readuce pe Timotei la darul Duhului Sfînt, la binecuvîntările de la început, de la Rusalii. Puterea Duhului pe care o avem rămîne aceeaşi şi nu se schimbă niciodată, nici chiar în zilele cele mai rele ale Bisericii. Putem să-I punem piedici, să-L întristăm, aşa încît să fie silit să nu lucreze, dar El nu slăbeşte deloc. Nu are nici un motiv în El însuşi, încît să nu umple vasul în care a fost turnat. Tăcerea Sa provine din felul nostru lumesc şi pentru că păstrăm în inimile noastre idoli, cărora Duhul Sfînt nu le poate îngădui să stea alături de El în noi, care sîntem Templul Său.

　Dar Duhul Sfînt, ale Cărui vase sîntem, nu este caracterizat doar prin putere, ci şi prin dragoste. Puterea nu atrage inimile la Hristos, ci dragostea. Puterea îl poate arunca pe Satan din cer ca pe un fulger, ea poate să ne supună duhurile rele, să-i convingă pe cei care ne stau împotrivă şi cîte alte expresii ale puterii Sale! Duhul dragostei însă lucrează ca un magnet. El este cel care ne spune: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi". El este cel care ne deschide cerul şi ne scrie acolo numele pentru totdeauna, El ne descoperă inima Tatălui şi inima Fiului. Tot El ne spune: fii curajos, nu te teme, nu plînge!

　Timotei trebuia de asemenea să-şi amintească despre Duhul dat de Dumnezeu că este un Duh de sfat şi de cumpătare. Avem nevoie de îndrumare după ce am ajuns vase ale Duhului Sfînt! În vremuri de faliment pentru Biserică, nu era vorba de arătarea izbitoare a puterii, a acelor daruri miraculoase ce caracterizau la început slujba apostolilor şi a celor dintîi ucenici. Astăzi puterea este folosită spre a se împotrivi invaziei nestăvilite a răului, spre a păstra poziţiile sau stările dobîndite, spre a birui, mergînd împotriva curentului care duce cu iuţeală creştinătatea spre apostazia (lepădarea de credinţă) de la urmă. Pentru noi nu este vorba de o activitate pretenţioasă, nici de lăudăroşenie, nici de exaltare (sau încîntare) mistică, lucruri care preamăresc eul (fiind o închinare la noi înşine), ci de un duh care să cîntărească cu calm împrejurările, sub privirea Domnului care judecă drept şi lucrează în limitele bunului simţ cumpătat. Acest duh nu tremură cuprins de frica consecinţelor lucrării sale. El înaintează în linişte pe calea netedă, însemnată de Dumnezeu, fără zarvă şi manifestări izbitoare, ci dezvoltînd caracterele sale de putere şi dragoste, în împrejurările vieţii de zi cu zi în care e chemat să se desfăsoare.

　Întîlnim aici aceste trei manifestări ale Duhului înfăţişate în întîia epistolă către Corinteni: Duh de putere (capitolul 12), Duh al dragostei (capitolul 13) şi Duh de sfat (capitolul 14).

　Duhul de sfat urmăreşte să nu fim copii la minte, ci oameni mari (14.20): copiii lui Dumnezeu să nu fie expuşi a fi socotiţi, de lume, nebuni (14.23); cine vorbeşte în altă limbă să aibă şi darul de a interpreta cele spuse (14.13); El supune prorocilor duhurile prorocilor (14.32); El Se împotriveşte oricărei activităţi a femeilor în Adunare (14.35).