VERSETUL 6: „De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mîinilor mele".

　Pe temeiul „credinţei neprefăcute" care era în el, apostolul îl îndemna pe Timotei să înflăcăreze darul harului pe care îl avea, să nu-l lase să se stingă. Un dar se poate stinge din nepăsare (prin lipsă de întrebuinţare). Darul lui Timotei avea ca ţintă prezentarea Cuvîntului, a îndemnului şi a învăţăturii (1 Timotei 4.13); îi fusese încredinţat pentru a putea combate învăţăturile satanice care începuseră să pătrundă în Biserică (1 Timotei 4.1). Fără îndoială, acest dar avea şi alte înfăţişări, dar în general era asimilat cu cel de păstor şi de învăţător, din Efeseni 4.11. In capitolul 4.14 din întîia epistolă, Timotei era îndemnat să nu fie nepăsător de darul care era în el. Din timiditate, el putea fi înclinat să cedeze în faţa celor ce, profitînd de tinereţea lui, l-ar fi dispreţuit, scoţîndu-se în evidenţă pe ei înşişi. Ar trebui să preţuim nespus un dar primit de la Dumnezeu, dar nu o putem face decît în măsura în care ne dispreţuim pe noi înşine. O smerenie adevărată îl va caracteriza pe cel care socoteşte că darul său vine numai de la Dumnezeu. Smerenia lui Timotei îl făcea mai degrabă nepăsător faţă de darul său, în loc să şi-l cultive, şi aceasta era o atitudine primejdioasă. Astfel, putem afla, pe de o parte, de trufia firii păcătoase — care îşi însuşeşte darul, iar pe de altă parte, de o teamă a firii păcătoase — care ne va împiedica să-l folosim. Neîncrederea în sine (sfiala firească) înseamnă totuşi eul. A ne subaprecia ne avertizează de pericolul de a subaprecia darul, în loc să-l preţuim nespus de mult, ca pe orice lucru ce vine de la Hristos.

　Dar în această epistolă, Timotei se expunea unui alt pericol. In faţa jalnicei stări a Bisericii, a dispreţului la care era expus apostolul preaiubit, a puţinelor rezultate ale îndemnurilor şi învăţăturii sale, a răului crescînd, astfel încît martorii erau loviţi şi batjocoriţi, iar mărturia părea să se stingă odată cu ei, prezenţa unui dar putea apărea inutilă. De aici izvora îndemnul apostolului de a înflăcăra darul. Oricare ar fi împrejurările, răspunderea noastră cu privire la ceea ce ne-a încredinţat Dumnezeu rămîne întreagă şi noi nu avem decît să ne îndeplinim îndatoririle privind la El, fără să ţinem seama de falimentul Bisericii şi al mărturiei. Dacă e vorba de învăţătură, să învăţăm; să îngrijim turma, s-o păstorim, fără să ne preocupăm de numărul mare sau mic al oilor. Duhul de frică (versetul 7) nu este Duh Sfînt, ci fire păcătoasă; el e primejdios, deşi poate nu atît de mult ca încrederea în sine. Frica ne paralizează puterea duhovnicească, în vreme ce încrederea în sine înlocuieşte puterea Duhului lui Dumnezeu cu aceea a firii păcătoase.