VERSETELE 3-4: „Mulţumesc lui Dumnezeu, căruia Ii slujesc cu o conştiinţă curată din strămoşi, că neîncetat îmi aduc aminte de tine în rugăciunile mele, noapte şi zi; căci mi-aduc aminte de lacrimile tale şi doresc mult să te văd, ca să mă umplu de bucurie".

　Aici Pavel spune: „Mulţumesc lui Dumnezeu". El nu vorbeşte nici de Tatăl, nici de Fiul, ci de Dumnezeul lui Israel pe care îl slujiseră strămoşii săi.

　Aceasta înseamnă, bineînţeles, mai mult decît slujba celor „douăsprezece seminţii", despre care se vorbeşte în Faptele Apostolilor 26.7. Gîndurile sale, în preajma jertfirii sale, puteau să se refere la credinţa strămoşilor săi. El, care a trebuit să lupte atît pentru ca Evanghelia să izbîndească asupra iudaismului, putea acum să spună ce I-a fost plăcut lui Dumnezeu — din religia după Lege. Credinţa care înţelegea descoperirea lui Dumnezeu era o credinţă mîntuitoare; Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, iar strămoşii lui Pavel erau adevăraţi fii ai lui Avraam. Apostolul lua parte la credinţa lor, deşi i se adăugase altă revelaţie. Cît despre Pavel, el putea să slujească lui Dumnezeu „cu o conştiinţă curată", ceea ce sub lege nu putea să aibă niciodată loc. Era nevoie de stropirea cu sîngele lui Hristos pentru a curăţi inima „de o conştiinţă rea" (Evrei 10.22). Trebuia să fie curăţită o dată, printr-o altă jertfă decît jertfele levitice, pentru ca să nu mai aibă cunoştinţă de păcate (Evrei 10.2). Legea nu putea face aceasta, decît ca un simbol (ca o umbră) (Exodul 29.21), dar niciodată în fapt. Acum, în clipa părăsirii scenei, apostolul poate privi înapoi, spre a-şi aminti cu bucurie de strămoşii săi, care aveau un loc în binecuvîntările viitoare, şi de el, care se va duce ca să-i regăsească în odihna cerească unde sufletele lor s-au dus mai înainte.

　Pavel era recunoscător faţă de Dumnezeu pentru că îşi aducea aminte necurmat de Timotei în rugăîmbietoare, aşa cum ni se spune în Proverbe: „Fiule, mănîncă miere, căci este bună"; „Nu este bine să mănînci multă miere" (Proverbe 24.13; 25.27).