VERSETELE 15-18: „Ştii că toţi cei care sînt în Asia m-au părăsit; printre ei, şi Figel şi Hermogen. Domnul să dea îndurare peste casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a mîngîiat şi nu i-a fost ruşine de lanţul meu, iar cînd a fost în Roma, m-a căutat cu multă grijă şi m-a găsit. Domnul să-l facă să capete îndurare de la Domnul „în ziua aceea". Tu ştii foarte bine cît a slujit el în Efes".

　Faptul pomenit de apostol în acest text, din pricina căruia suferea cumplit el, cel care apăra Evanghelia, e acela că a fost părăsit de toţi cei care se ocupau de lucrarea din Asia atunci cînd a fost arestat, ca să fie întemniţat a doua oară. Cel puţin aşa înţelegem cuvîntul „toţi". Fără îndoială că ei se temeau că se compromit, rămînînd de partea lui. Timotei ştia aceasta; vom vedea mai tîrziu (3.1) că mai trebuia să afle că progresul răului în Biserică nu se va opri aici. Ce se întîmpla în Asia arăta din ce în ce mai mult că „toţi umblau după foloasele lor şi nu după ale lui Isus Hristos" (Filipeni 2.21). Dintre cei care îl părăsiseră pe apostol erau Figel şi Hermogen, dar lucrurile continuau şi cercul urma să se extindă. În acest punct ajunsese mărturia în ultimele zile ale lui Pavel. În această adunare din Efes, unde poziţia cerească a Bisericii — de Trup al lui Hristos — a fost prezentată, înţeleasă şi realizată în practică întocmai ca şi în împrejurimile acestei capitale, unde apostolul întemniţat trimisese epistola sa către Efeseni, nu se mai afla nimeni care să simpatizeze cu el! Dar de ce spun eu, nimeni? În mijlocul acestei abandonări generale, era un om care făcea excepţie. Fără să se îndepărteze de apostol în cea de-a doua întemniţare, Onisifor, care a trebuit să-1 caute cu multă grijă la Roma ca să-1 găsească, a avut bucuria să-1 poată mîngîia „de multe ori". Ceea ce făcuse Dumnezeu deseori direct faţă de credinciosul Său slujitor (vezi 2 Corinteni 1), acum o făcea prin mijlocirea lui Onisifor. Ce mare privilegiu pentru acesta! Mai mult, Onisifor era de partea cea bună, era de partea lui Dumnezeu; lui nu i-a fost ruşine să-1 vadă pe apostol legat ca un răufăcător de rînd. Pentru Onisifor, lanţul său era titlul de nobleţe al preaiubitului apostol. Fireşte, lui nu-i era ruşine, căci, dacă lanţurile puneau la încercare mărturia, în acelaşi timp erau şi dovada atotputerniciei lui

　Dumnezeu care Se slujea de acest mijloc pentru a răspîndi Evanghelia în lumea întreagă.

　　Cînd a venit Onisifor la Roma, nu s-a dat înapoi de la nici un efort de a-l căuta pe apostol; şi l-a găsit. De cîte ori, poate, l-au căutat şi alţii, dar nu l-au găsit şi se arătau mulţumiţi faţă de biserici sau faţă de apostoli că şi-au îndeplinit îndatorirea. Ei nu au stăruit să-1 caute pentru că se mulţumeau, în ochii lor sau ai altora, să fi făcut, cum se spune, „tot posibilul", fără rezultat. Faptul că apostolul nu era uşor de găsit în acest oraş mare şi într-o temniţă rece, unde era păzit (vezi capitolul 4 versetul 13), precum şi riscurile acestei stăruinţe de a-l găsi pe cel căutat constituiau destule motive de întrerupere a acestor cercetări.

　　Peste aceste pricini arătate, numai Dumnezeu vedea şi ştia ce este în inimi. De asemenea, apostolul se va ruga pentru ca Dumnezeu să-Şi reverse îndurarea peste casa lui Onisifor (4.19) pentru prezent şi peste însuşi Onisifor în viitor, în ziua răsplătirilor. Atunci Onisifor va găsi îndurare din partea Celui care o poate da şi de care depinde orice har, după cum este spus: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă", la Matei 5.7 şi „aşteptînd îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică", la Iuda 21.

　　Spre „ziua aceea" privea şi apostolul Pavel, pentru el însuşi, în versetul 12. În „ziua aceea", ce I-a încredinţat el Domnului şi ce a păzit Acesta pentru apostolul Său va fi închinat Domnului. În capitolul 4, versetul 8, este vorba de ziua arătării Lui, de ziua cînd va fi apreciată răspunderea noastră ca martori ai lui Hristos. In acea zi va fi oferită cununa dreptăţii (4.8), răsplata celui drept, aşa cum sînt împărţite între oameni medalii de onoare, de curaj. Numele minunatelor cununi nu reprezintă faptele săvîrşite de cei care primesc recompensa sau caracterul Celui ce le oferă. Cei care "iubesc arătarea Lui" sînt cei care lucrează şi se poartă spre cinstea Sa, în vederea zilei cînd vor sta în lumina deplină a prezenţei Sale şi cînd totul va fi descoperit, fără să rămînă ceva ascuns. Atunci fiecare din ai Săi va primi după cum va fi lucrat.

　Timotei însuşi putea mărturisi despre slujba lui Onisifor în adunarea din Efes, unde Timotei lucrase multă vreme pentru păstrarea rînduielii în casa lui Dumnezeu. Slujba lui Onisifor nu va trebui să aştepte „ziua aceea" pentru a fi recunoscută; ea era deja cunoscută oricărui suflet credincios şi preocupat de lucrarea şi mărturia lui Hristos. La fel este şi astăzi.

　Versetele 16-18 ne arată sprijinul pe care-l oferă Domnul pe cale slujitorilor Săi, într-o slujbă plină de primejdii şi suferinţe. Nu a fost la fel şi cu Slujitorul desăvîrşit? El a băut apă din mers. Ah! pentru a bea, El a ştiut să-Şi plece capul. Nu a fost la fel şi cu slujitorul Său credincios? El s-a bucurat de mîngîierea şi de înviorarea primită în starea sa umilă, dar ştia că va veni ziua cînd „îşi va înălţa capul".