VERSETELE 1-2: „Pavel, apostol al lui Hristos Isus prin voia lui Dumnezeu, potrivit făgăduinţei vieţii care este în Hristos Isus, către Timotei, copilul meu preaiubit: har, îndurare, pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Hristos Isus, Domnul nostru!"

　Pare că aceste cuvinte: „prin voia lui Dumnezeu", care se află şi în epistolele către Corinteni, Efeseni şi Coloseni, dobîndesc aici o putere deosebită în împrejurările prin care trecea apostolul. Voia lui proprie nu servea la nimic, şi aceasta îi dădea deplină încredere într-o vreme cînd se punea în discuţie apostolia sa. El se bizuia pe certitudinea că în libertate sau în lanţuri, în captivitate uşoară sau aspră — ca aici — el va rămîne „apostol prin voia lui Dumnezeu". Odinioară, apostolia sa se manifestase în călătorie, prin propovăduirea în mijlocul mulţimilor, în sate sau în oraşe; apoi în închisoare, fie prin cuvîntul scris, fie vorbind compatrioţilor sau judecătorilor săi, într-o vreme de înflorire spirituală a Bisericii sau ca aici, într-o vreme de declin. Nimic nu putea schimba acest fapt însemnat că era apostol prin voia lui Dumnezeu şi că Dumnezeu dirija după voia Sa toate împrejurările slujbei sale. Dacă apostolia sa n-ar fi fost după voia lui Dumnezeu, atunci cînd mărturia încredinţată Adunării era pe cale de dispariţie, în ce stare morală ar trebui să fim noi astăzi, neavînd acest cuvînt al apostolului care să ne înveţe calea plăcută lui Dumnezeu în vreme de faliment! Toată puterea lucrării sale dăinuia într-o vreme zugrăvită în această a doua epistolă către Timotei şi cu atît mai mult în zilele noastre, cînd activitatea apostolului este acum sub ochii noştri, în acest Cuvînt de nezguduit scris prin Duhul lui Dumnezeu.

　　În principiu, apostolia lui Pavel avea scopul să poarte Numele lui Hristos „înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel" (Faptele Apostolilor 9.15); de aceea, ca şi în alte epistole, Pavel este numit: Apostol al lui Isus Hristos". Singur acest Nume putea caracteriza în întregime subiectul propăvăduirii sale. În legătură cu acest Nume, Pavel înfăţişa Evanghelia lui Dumnezeu înaintea oamenilor, care cuprindea: falimentul omului vechi; o fire nouă dată omului prin credinţa în Hristos; o viaţă nouă, prin Duhul Sfînt, în Hristos cel înviat; îndreptăţirea, pacea, libertatea, slava — toate acestea în contrast cu Israel şi cu legea. Iar în plus, această apostolie, spre deosebire de a celorlalţi apostoli, avea ca ţintă deosebită Adunarea formată prin coborîrea Duhul Sfînt, ca un trup avîndu-şi Capul său în cer; Adunarea clădită de Hristos; în sfîrşit, Adunarea — casa lui Dumnezeu încredinţată răspunderii omului.

　　Totuşi, pasajul amintit nu vorbeşte nicidecum, ca alte epistole, de slujba de apostol a lui Pavel. El se întoarce în veşnicia trecută, ca să ne arate obîrşia apostoliei sale: „potrivit făgăduinţei vieţii care este în Hristos Isus". Caracteristic pentru apostolia sa nu erau nici puterea, nici darurile miraculoase, ci era posesiunea unei vieţi ce cobora din veşniciile trecute, a unei vieţi statornicite pentru veşnicie. Cînd totul va fi clătinat, această temelie va rămîne, dîndu-i lui Pavel o siguranţă desăvîrşită. Această făgăduinţă a vieţii era cu mult înaintea făgăduinţelor pe care le avea Avraam, căci era în Hristos Isus şi numai în El putem afla şi noi această viaţă. Toţi oamenii sînt sub pedeapsa morţii, dar oricine L-a primit pe Hristos prin credinţă are această pedeapsă absolvită şi primeşte viaţa, darul cel mai minunat al lui Dumnezeu. Nu există nesiguranţă în această privinţă. Dumnezeu rămîne credincios acestei făgăduinţe. Făgăduinţa nu înseamnă un lucru în viitor, dimpotrivă, este un lucru împlinit, actual şi veşnic, aşa cum se va vedea în versetul 10. Viaţa făgăduită ne aparţine. Este Hristos în noi şi noi în El. Ea îi conferă apostolului un caracter statornic şi neclintit, cu tot falimentul lucrării sale.

　　„Către Timotei, copilul meu preaiubit" este o expresie de o deosebită gingăşie, mai intimă chiar decît: „Adevăratul meu copil în credinţă", din 1 Timotei 1.2, sau decît „adevăratul meu copil în credinţa noastră a amîndorora" din Tit 1.4. Timotei, caracter gingaş, dar cu inima şovăitoare şi uşor de descurajat, avea nevoie de dovada deosebită a dragostei, care să-l facă în stare să primească îndemnurile date de apostolul Pavel, mai stăruitor decît în cea dintîi epistolă. Primejdiile poziţiei lui Timotei (nu vorbim de slujba lui, pentru că nu avem dovadă că apostolul i-a trimis epistola la Efes) sporiseră între timp foarte mult; trecuseră mulţi ani între cele două epistole şi Pavel însuşi realiza, în vremea celei de-a doua captivităţi la Roma, că timpul plecării sale era aproape. „Sînt aproape să fiu turnat ca o jertfă de băutură", spunea el, ceea ce ne aminteşte de acea jertfă de băutură ce se aducea după jertfa mistuită de foc, în vechime (Exodul 29.40).