2 Tesaloniceni 1.5-12

Epistola a doua către Tesaloniceni este scrisă la puţin timp după cea dintâi. A fost nevoie să li se scrie pentru că între timp se amestecaseră între ei oameni care aduceau influente străine de evanghelie, probabil din sinagogă. Apostolul Pavel n-a putut să vină el însuşi la Tesalonic, dar le-a scris această epistolă a doua.

Se strecurase printre ei învăţătura că, fiind ei prigoniţi, a şi venit „ziua Domnului". „Ziua Domnului" în tot Vechiul Testament este o zi tristă şi înfricoşătoare. Şi pentru că prigoana continua, unii au zis: Ne aflăm în „necazul cel mare", „Ziua Domnului" a şi venit! Dar nu era aşa. Apostolul lămureşte cum stă lucrul.

El zice aşa: Dacă ar fi venit „Ziua Domnului", nu v-aţi găsi în stare de prigoană. „Ziua Domnului" va aduce o pierzare veşnică celor ce sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu; iar voi veti fi atunci în odihnă si în pace veşnică. Faptul că vă găsiţi în prigoană, în suferinţă, este dovadă că Dumnezeu vă socoteste vrednici să vă dea împărăţia veşnică pentru care suferiţi. Suferinţa voastră nu este o suferinţă din timpul „zilei celei mari a Domnului", ci o suferinţă pentru că sunteţi credincioşi. Suferinţa este pentru voi o dovadă că Dumnezeu vă păstrează în credinţă prin prigoană, pentru împărăţia pentru care suferiţi; pentru ei, ea este o dovadă că vor suferi o pedeapsă veşnică.

„Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui." „Ziua aceea" n-a venit încă, deci nu dati ascultare celor ce nu cunosc descoperirea cuvintelor lui Dumnezeu si nu cunosc decât Vechiul Testament si „Ziua cea mare". Până la acea zi, lucrurile vor merge tot aşa, adică cei credincioşi vor fi prigoniţi. Asta nu înseamnă însă că ei au şi intrat în necazul cel mare. Nu. „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze." „A-ţi lua crucea" înseamnă a fi gata să suferi. Lumea nu poate să sufere pe cel credincios, care este ca un corp străin. Corp străin este, de pildă, când ţi-a intrat un gunoi în ochi. El trebuie scos de acolo. Ca si Domnul Isus, credinciosul este privit ca un corp străin în lume, şi lumea caută să-1 172 dea afară din ea, prigonindu-l. Nimeni nu se poate da la o parte de la soarta aceasta. Cine nu vrea să sufere pentru Domnul Isus, acela nici nu se va întoarce la Dumnezeu.

Când cineva s-a întors la Dumnezeu, poate să fie întrebat asa: Si ce zic ai dumitale? — Ce să zică? Nu zic nimic! — Aceasta este pentru noi un semn că acel suflet nu s-a întors la Dumnezeu.

Duhul care este în cel credincios nu se împacă deloc cu duhul care este în lume. Sunt aici persoane care se miră, pentru că ştiu că dacă un om s-a întors la Dumnezeu, devine prin aceasta un om blând, bun, răbdător; ce să aibă de zis împotriva lui? Cuvântul lui Dumnezeu nu spune însă aşa. El spune că în împărăţia lui Dumnezeu se intră prin multe necazuri. Şi cine n-a trecut pe aici, nu poate să priceapă. Orice credincios trebuie să sufere fiindcă este credincios. Vă temeţi să treceţi de partea Domnului Hristos şi fugiţi de suferinţă? O puteţi face, dar atunci veţi avea parte de soarta celor necredincioşi. Ah, Domnul Isus Şi-a dat viaţa pentru noi, iar noi să nu putem suferi o insultă, pentru El?

După ce au trecut prin suferinţă, cei credincioşi au parte de odihna care este dincolo, la Domnul Isus. O odihnă ca cea de sabat aşteaptă pe copiii lui Dumnezeu. Atunci vor scăpa de greutăţi. Fie că vor trece prin moarte, fie că vor fi răpiţi, ei merg în lumina si odihna care este la Domnul Isus.

Tesalonicenii ştiau că Domnul Hristos va veni iarăşi, dar scăpau din vedere partea cerească a venirii Lui, ca să răpească pe cei credincioşi. Ei se gândeau la partea pământească a venirii Domnului Hristos: ca să împărăţească pe pământ; iar aceasta datorită influenţei din sinagogă şi a unor oameni care nu prinseseră lucrurile aşa cum le spusese apostolul Pavel.

Aici spune că Domnul Isus va veni „într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de evanghelia Domnului nostru Isus Hristos". Va veni. Dar înainte de aceasta va avea loc răpirea. După aceea, Domnul Isus va veni cu îngerii puterii Sale şi împreună cu credincioşii Săi. Atunci va fi judecata celor vii, a celor ce vor fi pe pământ.

Domnul Isus S-a înălţat într-un nor luminos. Ucenicii au rămas cu ochii atintiti cum II ridica norul. îngerii le-au spus atunci: „De ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer" (Faptele Apostolilor 1.11). Norul luminos este „semnul Fiului Omului" despre care se vorbeşte în evanghelie (Matei 24.30). într-un nor S-a înăltat si tot într-un nor luminos va veni. Norul acesta este văzut aici ca o flacără de foc. Va fi acest nor alcătuit din îngeri? Ilie a fost ridicat la cer într-un car de foc, dar aceea era o formaţie de îngeri, tot aşa după cum caii şi carele de foc de pe vremea lui Elisei tot îngeri erau (1 împăraţi 6).

Dacă înălţarea la cer a Domnului Hristos va fi fost la fel cu a lui Ilie, nu ştim. Fapt este că Domnul Isus va veni şi împreună cu EL îngerii Lui şi credincioşii Lui.

El va face atunci judecata celor vii despre care vorbeşte Matei 25. Atunci va pedepsi pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de evanghelie. Parcă ar fi două categorii de oameni pe care-i aşteaptă o dreaptă judecată: cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi cei ce nu ascultă de evanghelia Domnului Isus. Aceste două lucruri se găsesc la orice om care nu este întors la Dumnezeu, adică nu cunoaşte pe Dumnezeu, şi nu ascultă de evanghelia Domnului nostru Isus. Aceşti oameni nu vor să caute pe Dumnezeu, nu se gândesc la Dumnezeu, nu-L pun în faţa ochilor lor şi nu se întreabă cum stau ei în fata lui Dumnezeu. Tot ei sunt aceia care nu ascultă de evanghelia Domnului nostru Isus. Şi de ce nu ascultă? Pentru că nu se interesează de Dumnezeu şi de sufletul lor, de păcatele lor şi de judecata lui Dumnezeu.

Ei merg în neştire şi zic: Lăsaţi-ne cu Dumnezeu, nu vrem să stim de astfel de lucruri! De ce nu ascultă ei de evanghelie? Doar evanghelia le aduce iertarea păcatelor, pacea şi fericirea. Evanghelia dă acestea păcătoşilor care se recunosc păcătoşi înaintea lui Dumnezeu şi li se zdrobeşte inima prin pocăinţă. Oamenii sunt gata să asculte despre orice alt lucru, dar despre păcatele lor nu vor să li se vorbească; aceasta îi indispune, nu le place. Le sună urât în urechi cuvântul de păcat. Au păreri înalte despre ei înşişi; iar când este vorba de păcat, se gândesc tot la alţii. Ar trebui să se smerească înaintea lui Dumnezeu; mândri din fire, cum sunt, nu vor să se umilească. Unor astfel de oameni, evanghelia nu le aduce nimic. Numai celor ce se recunosc păcătoşi, ea le aduce iertare şi o viaţă nouă. Cât stă în puterea noastră, noi căutăm să încredinţăm pe oameni de păcatele lor. Dacă însă cineva nu vrea să se încredinţeze de păcat, noi n-avem ce-i spune. De multe ori suntem grăbiţi şi, socotind că un suflet s-a încredinţat de păcat, îl şi ducem la jertfa de pe Golgota; dar până când sufletul nu se recunoaşte păcătos, nici jertfa de pe Golgota n-o poate înţelege şi preţui. „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut." Dacă nu se vede cineva pierdut, cum o să dorească după mântuire? Când se încredinţează însă măcar de un păcat şi acela îl apasă, atunci se va bucura să audă că este cu putinţă să fie iertat. Dacă, de exemplu, pe o femeie o apasă un avort şi poate că şi în vis îi apare acest păcat al ei, va fi fericită să audă că Dumnezeu este gata să şteargă tot şi să ierte. „Sângele lui Isus Hristos ne curăţeşte de orice păcat." Aceasta este evanghelia. Ea aduce la cunoştinţa păcătoşilor siguranţa iertării păcatelor.

Lucrul acesta alcătuieşte miezul tuturor predicilor care se ţin acolo unde se vesteşte evanghelia.

Trebuie s-o recunoaştem însă că sunt multe suflete care nu pricep ce li se spune. Ii întrebi: Ce faci cu păcatele dumitale? — Păi de, mă rog şi eu să mi le ierte Dumnezeu — parcă noi le-am vesti iertarea prin rugăciune. Oamenii nu cunosc pe Dumnezeu, ei nu se cunosc nici pe ei înşişi, şi nu-şi dau seama unde o să-i ducă păcatele lor. Ei nu cunosc pe Dumnezeu, pentru că nu vor să-L cunoască şi nu vor să asculte de evanghelie. Ei „vor avea ca pedeapsă o pierzanie veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui."

Cineva a întrebat pe un credincios în vârstă: Te rog să-mi spui ce înseamnă „pierzare veşnică de la faţa Domnului"! Credinciosul nu i-a dat răspuns, dar şiroaie de lacrimi îi curgeau din ochi. Poate cineva să pătrundă cu gândul tot fiorul acestor cuvinte? „Pierzare veşnică"! S-au ivit unii care spun că „veşnic" nu este „veşnic", ar fi doar un timp oarecare. Cuvântul lui Dumnezeu însă vorbeşte de ,fericire veşnică" şi „pierzare veşnică". Dacă pierzarea nu este veşnică, atunci nici fericirea nu este veşnică, ba nici chiar Dumnezeu nu este veşnic. Suceli periculoase!

Într-un psalm spune că faţa Domnului este împotriva celor răi. Domnul veghează însă asupra copiilor Săi. Acelaşi cuvânt are efecte contrarii. Unul se cutremură şi vrea să scape de faţa lui Dumnezeu, altul numai în fata lui Dumnezeu vrea să se ştie. Gândiţi-vă la un copilaş. Mamă-sa cârpeşte ceva rufe, iar copilaşul se joacă pe jos cu jucăriile lui. El este bucuros că se ştie sub privirea ochilor mamei lui. Afundat cum este în jocul lui, n-a băgat de seamă că mamă-sa a ieşit pe uşă. Şi când se trezeşte singur în odaie, începe să strige: „Mamă, mamă!" Fericirea şi siguranţa lui sunt să se găsească sub privirea ochilor mamei Ivii; iar când nu se mai găseşte sub această privire, îl cuprinde frica.

Într-un psalm citim aceste cuvinte: „Ţi-ai ascuns faţa şi m-am tulburat" (Psalmul 30.7).

Hoţul însă nu se va bucura să stie că este văzut de cineva. De asemenea şi alţii care fac alte rele. Plăcerea păcatului este de scurtă durată şi lasă după ea multă amărăciune în suflet.

„O pierzanie veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui" înseamnă că Dumnezeu Şi-a ascuns pentru totdeauna faţa de la un astfel de om; iar dacă Dumnezeu Si-a ascuns fata, aceea nu mai este viaţă, ci curată nenorocire. Nenorocirea aceasta n-o simte acum orice om. Ca s-o simtă, trebuie o inimă mai delicată, care să fi trăit în legătură cu Dumnezeu şi să fi gustat şi văzut că bun este Domnul. Inima care nu este aşa va spune: Nu este nimic, mie îmi convine ca Dumnezeu să nu privească la mine. Şi apoi ce, Dumnezeu o să Se ocupe de om, care nu este decât o furnică pe pământ? Universul acesta este asa de mare, iar omul asa de mic!

Omului îi place să se dea în dosul unor astfel de idei, crezând că nu se găseşte sub privirea lui Dumnezeu, care are să-i pună totul sub ochi. Da, suntem în adevăr mai puţin decât o furnică în comparaţie cu pământul şi cu universul întreg; cu toate acestea suntem atât de însemnaţi încât Tatăl din cer a dat pe singurul Său Fiu pentru noi ca preţ de răscumpărare, preţ a cărui mărime n-o poate socoti decât numai Tatăl din cer.

Smerenia pe care pare a o arăta omul când vorbeşte despre sine ca despre o furnică este o atitudine falsă. Vorbind aşa, el se amăgeşte pe sine şi pe alţii, însă pe Dumnezeu nimeni nu-L poate înşela. Omul îşi face astfel de perne ca să şi le pună sub cap în nepăsare, dar Dumnezeu cunoaşte inimile.

„Ei vor avea ca pedeapsă o pierzanie veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui, când va veni în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce au crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră." Când va veni Domnul Isus împreună cu ai Săi şi ei vor fi ca Domnul Isus, pentru că-L vor vedea aşa cum este, ce uimire va fi pe lume!

Între răpire şi venirea Domnului Isus pentru a împărăţi nu este prea mare distanţă: şapte ani. Atâţia care au dispreţuit pe credincioşi, îi vor vedea îmbrăcaţi în slavă. Vor spune: Ia uite, omul acela căruia noi îi ziceam că s-a rătăcit pentru că a luat în serios evanghelia, ia te uită la el! îl vor privi cu uimire. Astăzi sunt multe lucruri pe care le admiră oamenii, însă atunci vor admira pe Domnul Isus în credincioşii Lui. Acum oamenii admiră talentele mari, atunci vor admira pe Domnul Isus şi pe aceia în care se va arăta chipul Lui.

Dar nu se mândresc ei cu aceasta? Atunci nu va mai fi ispita de mândrie pentru ei. Dacă Dumnezeu vrea să cinstească pe cei ce au fost prigoniţi, este treaba Lui. Credinciosul şi acum fuge de mândrie ca de cel mai mare păcat. El este dispreţuit, dar el însuşi nu dispreţuieşte pe nimeni. Este nebăgat în seamă, dar el bagă în seamă pe oricine. Când vom fi ca Domnul Hristos, nu mai este însă nici un pericol de mândrie.

Vai, Tesalonicenilor, nu sunteţi în necazul cel mare, n-a venit încă „ziua aceea". Prigoana în care vă găsiţi acum nu este prigoana care va fi în necazul cel mare. în vremea împăraţilor romani au pierit — se zice — vreo zece milioane de credincioşi. Nu puţini au fost aceia care au zis atunci că au ajuns în necazul cel mare. Au zis şi aceasta din pricină că n-au cunoscut Cuvântul în amănunt.

Pavel adaugă: „De aceea ne rugăm necurmat pentru voi", ca să aşteptaţi pe Domnul Isus, în starea în care v-a aşezat El si în care dorim să rămâneţi si să cresteti. „Ca Dumnezeul nostru să vă găsească vrednici de chemarea Sa", chemare sfântă si cerească, fiind cetăteni ai cerului, străini si călători pe pământ.

„Şi să împlinească în voi cu putere orice dorinţă de bunătate." Acesta este un cuvânt mult cuprinzător. Cu cât trece vremea, cu atât credincioşii se umplu de tot mai multe gânduri bune, planuri bune, dorinţe de bunătate, şi le pare rău că nu pot să le împlinească pe toate. Cel credincios vrea să facă tot mai mult bine, să fie mai conştiincios în împlinirea datoriei, să fie un soţ mai bun, o soţie mai bună, un tată mai bun, o mamă mai bună, un mai bun martor al Domnului Hristos, un mai bun lucrător în via Domnului, vrea să înainteze tot mai mult în sfinţenie şi să preamărească tot mai mult pe Domnul Isus. Dumnezeu să împlinească în voi „orice lucrare a credinţei", se roagă apostolul, „pentru ca numele Domnului nostru Isus să fie proslăvit în voi şi voi în El, potrivit cu harul Dumnezeului nostru şi al Domnului Isus Hristos". Nu este deci meritul vostru, ci este numai har, pentru ca toată lauda numai a Lui să fie. Scopul vieţii pe pământ a Domnului Hristos a fost să slăvească pe Dumnezeu. Scopul vieţii celui credincios este acelaşi. Cum îl va slăvi? Printr-o viată în care El să-Si găsească plăcere şi printr-o mărturisire înţeleaptă a numelui Domnului Hristos faţă de oricine. In felul acesta ajungem să fim o binecuvântare pentru orice suflet cu care Dumnezeu ne pune în legătură.