2 Tesaloniceni 1.1-4

Epistola aceasta este scrisă tot din Corint, unde se găsea apostolul Pavel. Ea este scrisă probabil la câteva luni după ce a fost scrisă prima epistolă, deci prin anul 52 sau 53 de la naşterea Domnului Hristos. în epistola aceasta vedem urmările primei epistole, cum şi ce le mai lipsea credincioşilor din Tesalonic.

Deşi stătuse numai vreo trei săptămâni acolo, Pavel se bucura totuşi de o deosebită preţuire. Va fi fost pentru ei o mare pricină de bucurie când au primit prima epistolă. La vestea că le-a sosit o epistolă de la cel ce le vestise întâi evanghelia, ei se vor fi adunat în grabă ca să afle ce le-a scris. Pe atunci erau puţini ştiutori de carte, iar epistola era într-un singur exemplar. Ţinând în mână sulul cu epistola, un frate din adunare va fi spus: O epistolă de la fratele nostru scump, apostolul Pavel! Fiecare cuvânt va fi fost sorbit de credincioşi. După aceea vor fi urmat discuţii. De atunci când cineva lua cuvântul în adunare, aducea desigur mereu în faţă cuvinte din cele scrise de apostol.

Ei nu aveau ca noi, Biblia întreagă. Vechiul Testament era tradus în greceşte pe vremea aceea, dar era greu de găsit. Din Noul Testament nu aveau decât prima epistolă a apostolului. Celelalte scrieri circulau mai greu prin adunări şi numai cu timpul s-au strâns la un loc. Apostolul se bucura de mare trecere înaintea lor şi de aici şi preţuirea deosebită a epistolei primită de la el.

Personalităţile mari au influenţă mare; iar apostolul avea această influenţă. Când cineva se bucură de un nume deosebit, oamenii îl ascultă cu deosebită atentie si adeseori zic: Am să vin să-1 mai ascult, căci spune lucruri care-ţi merg la inimă. Când ai citit o carte scrisă cu talent, cumperi toate cărţile acelui autor. Prima epistolă a lui Pavel le va fi mers Tesalonicenilor la inimă.

Mai erau însă unele lucruri de pus la punct sau de lămurit. De aceea a fost nevoie să scrie această a doua epistolă, după informaţiile primite în urma celei dintâi.

Epistola aceasta începe la fel ca şi prima epistolă: „Pavel, Silvan şi Timotei..." Aşa era stilul epistolar de pe vremuri. Noi punem iscălitura la sfârşit; atunci trebuia pus la început numele celui sau celor ce scriau. Silvan este Sila.

„Către biserica Tesalonicenilor... care este în Dumnezeu, Tatăl nostru, şi în Domnul Isus Hristos..." Adunări sau biserici, în înţeles mai larg se puteau numi adunările de orice fel de religie. De aceea apostolul spune: „Biserica Tesalonicenilor care este în Dumnezeu, Tatăl nostru, şi în Domnul Isus Hristos". Deci nu este o adunare religioasă oarecare.

Dacă aplicăm gândul acesta la vremea noastră, vom vedea că oamenii numesc adunările după unele lucruri pe care le ştiu ei, după localităţi sau după persoane. Pe unii îi numesc baptişti, pentru că baptiştii pun preţ pe botezul oamenilor mari. Pe unii îi numesc pocăiţi, pentru că aceştia accentuează mult pocăinţa, lucru care este după Cuvânt. Pe alţii îi numesc „cei din Dragoş-Vodă", „cei din Carol Davila", deci după strada unde se adună. Care este însă biserica sau adunarea „în Dumnezeu, Tatăl nostru, şi în Domnul Isus Hristos"? Dacă s-ar apuca cineva să scrie „către Biserica lui Dumnezeu care este în Domnul Hristos în Bucureşti", oare unde ar duce factorul poştal scrisoarea? Poate că ar duce-o la una din aşa numitele „secte", dar în nici un caz n-ar duce-o la biserica sfântul Nicolae, sfântul Vasile sau cum le mai zice.

După cum noi obişnuim să spunem la sfârşitul scrisorii salutări, sănătate, apostolul spune de la început: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos." „Har şi pace" sunt cele două lucruri care izvorăsc din inima de Tată a lui Dumnezeu şi din jertfa Domnului Hristos. Un fluviu mare de har şi pace curge din jertfa Domnului Hristos. La acest fluviu se adapă şi capătă înviorare toţi păcătoşii care vin la Domnul Isus. Fluviul curge întruna. El este aşa de adânc, că nu poate nici o minte omenească să-l pătrundă; şi este aşa de mare că nimeni nu poate să-l măsoare. Milioane de oameni au venit şi vor veni cât va fi lumea, ca să se adape la izvorul mântuirii. Harul cuprinde orice lucru bun şi orice dar desăvârşit care se coboară de sus, de la Părintele luminilor. Pacea cuprinde tot ce aduce mântuirea; mântuire fără pace şi pace fără mântuire nu se poate. întâi vine însă harul şi pe urmă vine mântuirea, pentru că mântuirea este în dar. Pace cu Dumnezeu şi pacea lui Dumnezeu nu poate să aibă decât cel ce stă în harul lui Dumnezeu, care a venit la Domnul Hristos.

Harul şi pacea sunt de obicei dorinţele pe care Pavel le pune fie la începutul, fie la sfârşitul epistolelor sale.

Apostolul îşi arată apoi bucuria pentru informaţiile bune pe care le-a primit despre starea credincioşilor din Tesalonic. „Trebuie să mulţumim totdeauria lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, cum se şi cuvine, pentru că credinţa voastră merge mereu crescând şi dragostea fiecăruia dintre voi toţi faţă de ceilalţi se măreşte tot mai mult." Informaţia pe care a primit-o a fost deci că Tesalonicenii stau tot în credinţă, credinţa lor merge crescând, şi odată cu ea şi dragostea unuia faţă de altul. Aceasta îl făcea să mulţumească lui Dumnezeu. Apostolul avea obiceiul să recunoască întâi ceea ce era bun, lucrat de Dumnezeu, şi după aceea să arate şi defectele. Bine este ca si noi să observăm această regulă şi să nu începem a arăta cuiva defectele, ci întâi părţile bune. Numai aşa mustrarea noastră va fi cu folos. în Apocalipsa 2 citim: „Ştiu faptele tale, osteneala ta, răbdarea ta..." şi după ce spune atâtea lucruri bune, adaugă: „Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi".

„Credinţa voastră merge mereu crescând şi dragostea fiecăruia dintre voi toţi faţă de ceilalţi se măreşte tot mai mult" (versetul 3).

Este bine să ne învăţăm să citim Cuvântul lui Dumnezeu cu semn de întrebare: Credinţa mea merge ea crescând? Dragostea mea pentru alţii se măreşte tot mai mult? Mulţi spun că au crezut, dar nu cresc deloc. Persoana pe care ai cunoscut-o acum zece, cincisprezece ani, cum era atunci, tot asa este si acum. în natură ce nu creste, moare.

Dacă cineva n-a sporit în credinţă, ne temem ca nu cumva credinţa lui să fie moartă, amăgindu-se cu o credinţă care nu este credinţă.

Dar va întreba cineva: Cum să cunoşti dacă ai crescut în credinţă? — Creşterea în credinţă este un lucru foarte practic. Mulţi oameni se amăgesc, spunând că ei cred, când de fapt nu cred. îşi închipuie că a crede înseamnă a admite. Adică asa: admit că Isus Hristos S-a jertfit pentru mine, admit că El are toată puterea, admit că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu si altele. Dar aceasta nu este credinţă.

O credinţă care intră numai în cap şi nu s-a coborât la inimă, care n-a adus nici o schimbare în inimă şi în viată, nu este credinţă. Credinţa adevărată se transformă în viaţă. Cine crede, şi trăieşte potrivit credinţei pe care o are; şi cât trăieşti, atâta crezi. Ai deci o credinţă adevărată? Vei şi trăi potrivit cu ea. Dacă însă nu trăieşti potrivit cu credinţa în Domnul Isus, credinţa aceea nu este adevărată. Deci o viată tot mai curată si tot mai sfântă dovedeşte o credinţă adevărată. Viaţa care nu sporeşte în sfinţenie, arată că nu are la bază credinţa care trebuie.

Cresc în credinţă când cresc în cunoaşterea Domnului Isus Hristos. Cresc în credinţă când cresc în preţuirea lucrării Lui de pe cruce. Cresc în credinţă când cresc în lumina care trebuie să-mi străbată sufletul şi viaţa, aşa fel încât ce nu se potriveşte cu această lumină şi face parte din lucrurile întunericului, este dat la o parte. Am crescut în credinţă când am crescut în puterea de împotrivire faţă de ispită şi de păcat.

Cine crede, stă tare în fata încercărilor si a ameninţărilor. Când sporeşte credinţa şi vine cineva care-ţi spune să te lepezi de credinţă, îi spui numaidecât: Nu se poate. Credinţa mea este viaţa mea.

Cum m-as lăsa de Domnul Isus, s-a dus cu viata mea. Mai bine mor cu El decât să trăiesc fără El.

Unui bătrân din vremea de demult, poate de prin veacul întâi sau al doilea, i s-a cerut să se lepede de credinţă. Dacă nu, va fi aruncat în circ la fiarele sălbatice. Bătrânul avea 86 de ani. A răspuns: Sunt atâţia ani de când îi slujesc şi nu mi-a făcut nici un rău; cum să mă lepăd eu de Cel ce nu mi-a făcut decât bine? — Te vor sfâşia leii şi tigrii! — Faceţi ce vreţi, eu nu mă pot lepăda de Domnul meu.

Când legătura cu El ni se întăreşte, viaţa este tot mai curată şi mai sfântă. Când lumina merge crescând, păcatul este uşor înlăturat. Când legătura cu Domnul Hristos este bună, ispita nu are atâta putere; când însă legătura cu El s-a slăbit sau chiar s-a întrerupt prin vreo abatere, atunci păcatul şi ispita dobândesc din nou putere. Aceasta este experienţa fiecărui credincios.

Aşadar credinţa Tesalonicenilor mergea crescând, iar aceasta se vedea din viaţa lor, care era tot mai curată. Dar nu numai credinţa mergea crescând, ci şi dragostea fiecăruia dintre ei se mărea tot mai mult. Credinţa şi dragostea merg împreună. Credinţa fără dragoste este doar o închipuire. Dragostea fără credinţă la fel. Credinţa dă naştere la dragoste, iar dragostea se sprijină pe credinţă.

Să învăţăm să citim cu atentie Cuvântul lui Dumnezeu. Aici zice: „Dragostea fiecăruia dintre voi toţi faţă de ceilalţi..." Este natural că dacă sporeşti în credinţă, să sporeşti şi în dragoste. Dacă însă cineva se va opri numai la cusururi, dragostea lui faţă de ceilalţi nu va merge crescând. Se întâmplă şi lucrul acesta. Cineva are multe părţi bune, dar ţi se opreşte privirea la unul din defectele lui. Atunci un singur defect îţi apare aşa de mare că acoperă părţile lui bune. Dacă ţii seama numai de aceasta, cum ai să-l mai iubeşti? Dragostea este păgubită. La 1 Corinteni 13 vedem însuşirile dragostei. Intre ele este şi aceea că dragostea acoperă toate, deci şi defecte, slăbiciuni şi cusururi. Ele nu pot să împiedice dragostea de a vedea lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o într-un suflet sau altul. Dragostea nu pune în prăjină defectul cuiva şi nu-1 trâmbiţează, ci caută momentul când, între patru ochi şi cu delicateţe, vorbeşte acelui suflet despre defectele lui, spre îndreptare.

Simt ochi care privesc cu dragoste şi sunt ochi care privesc fără dragoste. Cei care privesc cu dragoste, găsesc dragostea oriunde. Dacă însă înăuntru nu este dragoste, nu găsesc dragostea nicăieri. Sunt oameni care se plâng că nici în adunările creştine nu este dragoste. Ei nu-şi dau seama că prin aceasta se dau singuri de gol că n-au dragoste. Dragostea nu se pretinde de la alţii, ci se dă altora. Cei ce se plâng că nu este dragoste, cântă cu aceasta un cântec de cucuvea. Cucuveaua are un cântec sinistru. Sunt cucuvele şi prin adunări şi nu-şi dau seama că singuri se arată aşa cum sunt. Trebuie să avem o inimă care să îmbrăţişeze pe toţi răscumpăraţii Domnului. Ce a făcut Domnul cu mine a făcut şi cu ei. Ei sunt scumpi înaintea Domnului si tot asa trebuie să fie si în fata ochilor mei. Că este cineva mai de sus sau mai de jos, cu carte sau fără carte, sărac sau bogat, asta n-are a face. „Fratele dintr-o stare de jos să se laude cu înălţarea sa. Bogatul dimpotrivă să se laude cu smerirea sa", zice Iacov (1.9-10). Evanghelia nu te lasă să vorbeşti în felul acesta: Eu sunt cineva, pe când cutare este om fără carte si sărac. O astfel de vorbire miroase urât de la distantă. Sunt fraţi care au fost nişte beţivi si nişte stricati. Dumnezeu i-a chemat cu chemarea sfântă şi i-a scos din păcatele lor. Aceştia, care au fost cei mai decăzuţi, sunt acum fala lui Hristos. Ei iubesc din inimă pe Domnul Hristos si duc o viată nouă, mai curată decât a atâtora care se laudă cu educaţia lor sau cu situatia lor.

Aşa creşte dragostea faţă de toţi fraţii, fără deosebire. Sunt însă si suflete care stau izolate. întrebi pe cineva: Dumneata eşti credincios? — Da, simt. — Pe ce persoane mai cunoşti? — Nu mai cunosc pe nimeni. — Ai trecut din moarte la viaţă? — Da. — Si cum, nu ai fraţi, nu ai surori cunoscuţi mai de aproape? Cuvântul spune: „Ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi." Semnul acesta este important. Care îţi sunt fraţii, care îţi sunt surorile? Dumnezeu ne iubeşte pe toţi şi noi suntem îndemnaţi să ne iubim unii pe alţii. „Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu, ca nişte copii preaiubiţi."

Tesalonicenii trecuseră şi se găseau încă în prigoană. Se poate ca chiar prigoana să le fi strâns rândurile si să-i fi făcut să se iubească tot mai mult. În adevăr, adeseori prigoana şi suferinţa au ca urmare că sporesc dragostea. Istoria spune cum creştinii erau aruncaţi la lei şi tigri ca să fie sfâşiaţi. Când apăreau în arenă, ei se îmbrăţişau şi se sărutau unii cu alţii, îndemnându-se la curaj şi statornicie si făcând semn că se vor întâlni acolo sus, în cer. Era dragostea care-i unea pe toţi câţi aveau acelaşi Mântuitor. Apostolul adaugă: „De aceea ne lăudăm cu voi în bisericile lui Dumnezeu, pentru statornicia şi credinţa voastră în toate prigonirile şi necazurile pe care le suferiţi" (versetul 4). Lauda aceasta era întemeiată pe o constatare sigură. Propriu-zis, Pavel nu se lăuda cu ei ca oameni, ci mai degrabă cu lucrarea lui Dumnezeu care era în ei. Se lăuda deci cu Dumnezeu, care le-a dat statornicie si o credinţă care nu se clătina în mijlocul prigoanei.

Ce prigoană a fost aceasta, noi nu ştim. Ştim însă că apostolul Pavel a stat doar vreo trei săptămâni în Tesalonic, timp în care s-a şi născut, răzvrătirea împotriva lui. Şi de atunci şi până le-a scris epistola aceasta, poate şi după aceasta, Tesalonicenii tot prigoniţi au fost. Din partea cui? Nu ştim. Poate că o fi fost din partea autorităţilor romane, mai probabil este însă că au fost prigoniţi din partea sinagogii sau din partea familiilor lor. Prigoana aceasta rămâne totdeauna. Când se întoarce un suflet la Dumnezeu, ai lui se ridică împotrivă. Toate ţi le iartă, dar pentru nimic în lume nu te iartă că te-ai întors la Dumnezeu ca să urmezi Domnului Isus. în nepriceperea şi ura lor, încep să spună fel de fel de vorbe rele şi neadevărate. Dar ,ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor insulta, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi ve- seliţi-vă!" (Matei 5.11-12). Cum asta? se miră începătorii. Dacă eu acum trăiesc cu Dumnezeu, ce lucru rău să găsească într-asta? Cu timpul însă văd că tot Cuvântul are dreptate când anunţă prigonire.

Îmi aduc aminte că odată a venit în sala aceasta o persoană care, după ce a ascultat predica, a dorit să stea de vorbă cu mine. — Ce doriţi dumneavoastră? am întrebat-o. Aveţi ceva de întrebat? Se încurcase femeia şi nu ştia ce să spună. în sfârşit a dat drumul la gură şi a spus: Păi, nu m-oi rătăci? — Cum să te rătăceşti? La cine esti chemată dumneata? Esti chemată să urmezi Domnului Isus.

Poate Domnul Isus să rătăcească pe cineva?... A mai îngăimat câteva cuvinte şi apoi a plecat. Oamenii se tem de rătăcire. Eu cred că 95 la sută din cei ce sunt acum credincioşi, au fost stăpâniţi un timp de temerea de a nu se rătăci. Ştim aceasta pentru că am trecut pe aici. Domnul Hristos şi rătăcire! Oamenii nu ştiu ce insultă aruncă asupra Domnului Hristos cu această temere a lor.

Statornicia şi credinţa în toate prigonirile şi necazurile pe care le-au suferit dovedeau lucrarea lui Dumnezeu în ei, căci au rezistat si au rămas în credinţă. „Fericim pe cei ce au răbdat". In vremea de la începutul creştinismului era o mare dorinţă după cununa de martir. Când unuia i se dădea drumul şi nu era condamnat la moarte, se judeca foarte amănunţit: Cu ce voi fi greşit eu înaintea lui Dumnezeu, că nu m-a socotit vrednic să mor, ca ceilalţi fraţi ai mei? S-au ridicat alti fraţi care le-au spus că nu este bine să se dea pe mâna prigonitorilor. Dacă o îngădui Dumnezeu să suferiţi, veţi suferi; dacă nu, nu vă daţi singuri în mâinile lor!

Timpurile de la începutul creştinismului au fost timpuri de prigoană. Vor fi priceput cei de atunci de ce a fost aşa? Nu ştim. Dumnezeu a îngăduit însă acele timpuri de prigoană, pentru că creştinii începuseră să decadă. Şi ca să împiedice decăderea, Dumnezeu a îngăduit să vină focul prigoanei peste ei (Apocalipsa 2.10). Aşa a fost ţinută pe loc decăderea, ca viată si învătătură.

Împăratul Constantin, zis „cel mare" a dat însă libertate religioasă. Aceasta a fost o lovitură pentru biserica Domnului Hristos. Atunci oamenii bisericii s-au aşezat în fruntea lumii, ca s-o conducă ei. N-au mai fost în stare să facă deosebire între lume si credinţă. S-au uitat la libertatea ce le-a fost acordată şi „lumea" a intrat în biserică, iar biserica a devenit lumească. Credinţa s-a despărţit de viaţă şi oamenii au rămas doar la nişte forme. Li s-a întins o cursă şi au căzut în ea. Căderea a continuat până în creştinătatea de azi.

„Ne lăudăm cu voi în bisericile lui Dumnezeu, pentru statornicia şi credinţa voastră în toate prigonirile şi necazurile pe care le suferiţi." Când o prigoană continuă, sufletul poate să ajungă la oboseală. „Să nu cădeţi de oboseală în sufletele voastre." Harul lui Dumnezeu lucrează însă ca să ne ţină în picioare. Mă uit la unele surori care au atâta de suferit în propria lor casă, totuşi nu dau înapoi. în adevăr, credinţa lor merge crescând, pentru că harul lui Dumnezeu face aceasta.