2 Tesaloniceni 1:1-12

Persecuţiile cărora tesalonicenii le erau victime le măriseră credinţa, le sporiseră dragostea, făcuseră să se arate răbdarea lor. Ce le lipsea deci şi pentru ce apostolul consideră necesar să le adreseze şi această a doua epistolă? Speranţa, de astă dată, nu mai este numită, cu atât mai mult nu se spune nimic despre bucuria Duhului Sfânt (comp. cu 1 Tesaloniceni 1.3,6b). Pavel aşază înaintea lor adevăruri menite să le reanimeze aceste sentimente în inimi. Triumful prigonitorilor şi propriile lor suferinţe nu sunt decât pentru o vreme. „Dumnezeul răsplătirilor, Domnul, va răsplăti negreşit“ (Ieremia 51.56). Şi această răsplătire, a credincioşilor precum şi a celor răi, va avea loc în ziua Domnului. Ea este legată de manifestarea Sa glorioasă. Aceeaşi pedeapsă, „pieirea eternă“, îi va ajunge atât pe păgânii care au rămas de bunăvoie în ignoranţă faţă de Dumnezeu, cât şi pe creştinii de nume, „care nu ascultă de evanghelie“ (v. 8), în timp ce sfinţii, „toţi cei care au crezut“, vor fi văzuţi însoţindu-L pe Domnul, asociaţi în gloria Lui admirabilă (v. 10; Matei 13.43)! Însă buna plăcere a lui Dumnezeu, şi rugăciunea apostolului, este ca, de acum, Numele Domnului Isus Hristos să fie glorificat în fiecare dintre cei care Îi aparţin.