2 Petru 1:8-9

A nu fi leneşi sau neroditori în cunoaşterea Domnului (1.8)

Lucrurile acestea, notăm, trebuie să fie în noi şi să fie din belşug. Ele sunt ca hainele pe care le îmbrăcăm şi apoi le dezbrăcăm la numite ocazii. Ca rod, ele sunt produsul şi dezvoltarea vieţii divine înăuntru şi, dacă sunt din belşug în noi, dovedesc că nu suntem „nici leneşi, nici neroditori în cunoaşterea Domnului nostru Isus Hristos“.

Lenea este opusul silinţei. Ce suntem, leneşi sau silitori? Unii creştini sunt foarte silitori în câştigarea banilor şi chiar în umblarea după plăceri, dar leneşi în lucrurile lui Dumnezeu. De ce să te miri atunci că sunt ofiliţi spiritual? Alţii însă, în timp ce dau atenţia necesară serviciului sau muncii pe care o au, sunt silitori în lucrurile lui Dumnezeu. Nimeni n-are de ce să fie surprins că ei progresează spiritual.

Contrastul dintre un credincios care creşte spiritual şi unul care a uitat că a fost curăţit de păcatele lui (1.8,9)

Versetele 8 şi 9 din acest capitol ne prezintă un contrast puternic. Credinciosul silitor care creşte spiritual şi în care prin urmare roada Duhului se află din plin, nu este nici leneş nici neroditor în cunoaşterea Domnului Isus. Pe de altă parte, este posibil pentru un credincios să fie, cel puţin pentru un timp, şi leneş şi neroditor şi prin urmare să fie în situaţia tristă descrisă în versetul 9. Unul ca acesta este orb, cu vederea scurtă şi cu memoria scăzută.

Cel căzut din versetul 9 este evident un credincios adevărat. Nu se spune că el niciodată n-a fost curăţit de vechile lui păcate; nu se spune nici că dacă odată a fost salvat, acum n-ar mai fi curăţit de păcatele lui; însă ceea ce a uitat este curăţirea de vechile lui păcate. El a fost curăţit, dar a uitat faptul acesta. Trebuie să facem deosebire deci între cel căzut din versetul acesta şi cel căzut la care se referă Evrei 6, de asemenea în parabola semănătorului (Luca 8.3).Cel căzut

Cel căzut descris în Evrei 6 este un apostat care a căzut alături de credinţa creştină, într-o astfel de lepădare de ea încât răstigneşte din noi pentru sine pe Hristos, şi cazul lui este cu totul fără speranţe.

În parabola semănătorului, cel căzut este unul care primeşte cuvântul în minte şi în emoţii, fără să-i pătrundă în conştiinţă. Unul ca acesta poate spune că s-a întors la Dumnezeu, dar fără ca aceasta să fie o realitate, şi îndată se leapădă. Cazul acesta, deşi dificil, nu este fără speranţe, pentru că un astfel de om s-ar putea să devină în mod real întors la Dumnezeu.

Aici însă, în 1Petru 1.9, este vorba de un credincios adevărat; şi dacă unii ar fi dispuşi să întrebe dacă poate exista o astfel de situaţie, ne putem îndrepta spre episodul din însăşi istoria lui Petru care ilustra ceea ce spune el în versetul acesta. Dacă am socoti orbirea lui Petru ca propria lui slăbiciune în noaptea trădării, dacă am recunoaşte vederea lui scurtă când se ducea în locul cel mai periculos ca să se încălzească la foc în mijlocul duşmanilor Domnului, şi apoi prins în cursă de acea slujnică şi căzând în manifestarea vechilor păcate, de a blestema şi a jura, am înţelege cum, cel puţin pentru un moment, el uitase că fusese curăţit.Şi desigur, noi nu suntem mai buni decât Petru. Cât de des şi trist am ilustrat fiecare dintre noi cele spuse în versetul 9!