2 Petru 1:14-15

Cuvintele lui Petru care rămân în Noul Testament după plecarea lui (1.14,15)

Acum Petru privea spre ceasul morţii sale. Domnul Isus făcuse aluzie la moartea lui, aşa cum este scris în Ioan 21.18,19. În timpul când scria, el ştia că ea avea să aibă loc curând. Nu este izbitor faptul că Petru avea nevoie să i se spună că va muri? Ce mărturie a faptului că nu moartea, ci venirea Domnului este în adevăr nădejdea creştinului.

Dar vedem ce a făcut Petru cu această cunoaştere şi cum s-a purtat cu străduinţa pe care în acest capitol o dădea ca îndemn altora. Versetul 15 ne spune: „Dar mă voi strădui ca şi după plecare mea să puteţi oricând să vă amintiţi de aceste lucruri“ – şi apoi el merge mai departe să sublinieze realitatea şi siguranţa împărăţiei viitoare despre care începuse să vorbească în versetul 11, fără a se opri să arate ce intenţiona să facă. Iar ceea ce îşi propusese şi împlinise sub călăuzirea şi inspiraţia Duhului Sfânt era să scrie epistola pe care o citim acum. Cu ajutorul ei putem acum oricând să ne amintim lucrurile acestea, deşi glasul lui Petru nu se mai aude de mult.

Observăm că aici nu este nicio menţionare a ideii de a se ridica o altă generaţie de apostoli sau de oameni inspiraţi, nicio vorbă de succesiunea apostolică. Ceea ce este indicat ca luând locul apostolilor este Scriptura, îndeosebi scrierile apostolilor, cu alte cuvinte, Noul Testament. nici un învăţător nu poate vorbi cu autoritatea pe care o are Scriptura inspirată. Dacă neglijăm Biblia, în zadar vom asculta pe cei mai dăruiţi oameni.