2 Petru 1:1-4

Credinţa preţioasă primită de la Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos (1.1)

În cea de a doua epistolă Petru se adresează aceloraşi credincioşi – iudeii creştini împrăştiaţi prin Asia Mică – la fel ca şi în cea dintâi. Faptul acesta nu este arătat în versetele de la început, însă este precizat în cel dintâi verset din capitolul 3. În salutul cu care se începe epistola, el îi descrie, simplu, ca pe acei care primiseră o credinţă preţioasă ca şi el, „prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos“.

Ei crezuseră evanghelia aşa cum o crezuse şi el, şi o astfel de credinţă, oriunde se află în inimă, este în adevăr preţioasă. Iar indicaţia de aici este la credinţa creştină care este preţioasă mai presus de orice cuvânt. Religia iudaică nu putea fi numită o credinţă. Ea a început cu vederea, la Sinai. Ea consta într-o lege a cererii cuplată de un sistem vizibil – „rânduieli pentru slujire şi pentru sfântul locaş pământesc“(Evrei 9.1) – care erau o umbră a lucrurilor care aveau să vină. Ei se întorseseră de la acestea, care se asemănau cu ceea ce era real, dar nu erau decât o umbră, ca să aibă parte de credinţa preţioasă a lui Hristos, care pare pentru necredincioşi ca o umbră, dar care de fapt este realitate.

Dumnezeul şi Mântuitorul „nostru“ (1.1)

Credinţa aceasta preţioasă a ajuns la noi numai prin venirea Domnului Isus ca Mântuitor; şi EL a venit ca să arate dreptatea Dumnezeului nostru. Scriind ca un evreu convertit către iudei convertiţi despre „Dumnezeu şi Mântuitorul nostru“, aceasta însemna „Dumnezeul lui Israel“ care Şi-a desfăşurat în credincioşia Sa faţă de vechile promisiuni şi a intervenit în folosul lor, şi al nostru, venind ca Mântuitor, ca rezultat fiind credinţa aceasta preţioasă a noastră.

Harul şi pacea, în proporţia cunoaşterii Lui (1.2,3)

Iar Domnul Isus care a venit ca Mântuitor al nostru potrivit versetului 1, de asemenea este Cel prin care avem adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, aşa cum precizează versetul 2, şi ne putem bucura de har şi pace în proporţia cunoaşterii reale a lui Dumnezeu Însuşi. În adevăr, prin cunoaşterea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, ale noastre sunt toate cele privitoare la viaţă şi la evlavie.

Puterea dată de Dumnezeu şi răspunderea de a o arăta practic (1.3-7)

Ne va fi de folos ca să înţelegem pasajul acesta, dacă notăm că:

1.Versetul 3 şi cea dintâi parte a versetului 4 vorbesc de lucruri care sunt dăruite de puterea lui Dumnezeu fiecărui credincios.

2.Ultima parte a versetului 4 ne arată obiectul pe care l-a avut în vedere Dumnezeu prin ceea ce ne-a dat.

3.Versetele 5-7 precizează felul în care suntem responsabili să arătăm practic ceea ce am primit, încât să se ajungă la obiectul pe care îl are Dumnezeu. Trebuie să fim caracterizaţi de lărgire şi creştere. Ceea ce ne-a dăruit „puterea Sa divină“(vers. 3) urmează să se desfăşoare cu toată „silinţa noastră“ (vers.5).

Puterea divină primită pentru toate lucrurile privitoare la viaţă şi evlavie (1.3,4)

Ce ne-a dăruit puterea divină? Toate lucrurile privitoare la viaţă şi evlavie. Nu numai că am primit viaţa, dar şi toate aceste lucruri necesare ca viaţa cea nouă să fie manifestată în viaţa creştină practică şi într-o purtare evlavioasă. Apostolul nu se s opreşte ca să specifice lucrurile date, el doar ne reaminteşte că avem promisiuni preţioase şi de un fel nespus de mari. El foloseşte superlativul „cele mai mari“ pentru că nimic nu poate depăşi speranţele creştinului care se rezumă la venirea Domnului. Totuşi câteva momente de cugetare ne-ar folosi să ne amintim de unele daruri pe care puterea aceasta divină ni le-a acordat: Duhul Sfânt locuind în noi, Cuvântul lui Dumnezeu scris pentru noi, tronul harului care este întotdeauna înaintea noastră, pentru a numi numai trei. Totuşi am primit nu unele, ci toate lucrurile care au a face cu viaţa şi evlavia. De aceea suntem în întregime pregătiţi. Nimic nu lipseşte din partea lui Dumnezeu.

Gloria şi virtutea, caracteristice chemării noastre (1.3)

Toate aceste lucruri au ajuns la noi prin cunoaşterea lui Dumnezeu ca Acela care ne-a chemat „la“ sau „prin gloria şi virtutea Sa“. Desigur, suntem chemaţi la gloria Sa (vezi 1 Petru 5.10). Aici ideea este că şi gloria care este destinul şi scopul nostru, şi al acelei virtuţi sau curaj care ne va conduce până la sfârşit.

Părtaşi firii divine, care este dragostea (1.4)

Aceste lucruri, fiecare în parte şi toate împreună, sunt ale noastre pentru ca prin ele să fim „părtaşi naturii divine“. Orice credincios adevărat este „născut din Dumnezeu“ şi în sensul acesta este părtaş firii divine (vezi 1Ioan 3.9); de aceea el practică dreptatea şi umblă în dragoste (vezi 1Ioan 2.29; 3.10). Înţelesul dat de pasajul acesta nu este totuşi că prin lucrurile dăruite nouă, noi am putea să fim născuţi din nou, pentru că Petru scria chiar acelor care erau „născuţi din nou“ (1Petru1.23). De aceea noi suntem conduşi într-o părtăşie practică şi plină de valoare a firii divine. Într-un cuvânt, dragostea este natura divină şi de aceea versetele 5-7 descriu creşterea creştinului ca având culminarea în dragoste. Credinciosul a cărui inimă este plină de dragostea lui Dumnezeu este în adevăr părtaş al naturii divine, în sensul acestui pasaj.

Corupţia care este în lume, rod al poftei (1.4)

Toată corupţia din lume este rodul poftei. Cuvântul „poftă“ cuprinde toate dorinţele care izvorăsc din natura căzută a omului. Legea lui Moise a intervenit şi şi-a impus restricţiile asupra dorinţelor omului căzut, însă în loc ca legea să restrângă pofta, poftele oamenilor au trecut dincolo de restricţiile legii şi au continuat să-şi răspândească în jur corupţia. Toate corupţiile lumii îşi au originea în natura căzută a omului. Noi, cei credincioşi, am fost aduşi să avem parte în natura divină, din care izvorăşte sfinţenia, şi de aceea am fost scăpaţi din corupţie. În puterea a ceea ce este divin am fost ridicaţi din ceea ce era natural pentru noi ca păcătoşi; şi nu este altă cale de scăpare decât aceasta.