2 Împărați 15:1-22

　　Azaria (sau Ozia), despre care 2 Cronici 26 ne oferă informaţii detaliate, a sfârşit trist, după o domnie de cincizeci şi doi de ani. Avusese un început bun. La fel se întâmplase mai înainte şi cu tatăl şi cu bunicul său. Să ne amintim că un început bun în viaţa creştină nu ne garantează o viaţă fericită până la sfârşit. Să nu ne sprijinim niciodată pe credincioşia noastră trecută sau prezentă, ci pe Domnul, care singur poate să ne păzească de orice cădere (Iuda 24).În timpul acestei vieţi lungi a lui Azaria, la tronul lui Israel urcă, rând pe rând, Zaharia (al patrulea şi ultimul descendent al lui Iehu), apoi Şalum, Menahem, Pecahia şi Pecah. „A făcut ce este rău, ... nu s-a depărtat de păcatele lui Ieroboam ...“ constituie refrenul trist care rezumă aceste domnii succesive. Este puţin important cât a reţinut istoria lumii despre ei; ceea ce contează pentru întreaga viaţă a unui om, inclusiv pentru a mea şi a ta, este aprecierea divină. „Şi-au pus împăraţi, dar nu prin Mine“ (Osea 8.4). Este un fapt solemn să vedem, în această perioadă finală a istoriei împărăţiei lui Israel, cum Domnul, obosit de atâta necredincioşie, Îşi abandonează poporul, lăsându-l singur (Osea 4.17).