2 Cronici 35:1-14

　　Celebrarea Paştelui de către Iosia şi popor ocupă aici aproape întregul capitol, în timp ce 2 Împăraţi nu i-a consacrat decât trei versete (23.21-23). Este rezultatul întoarcerii la Domnul, la care am asistat în capitolul anterior. Paştele era pentru Israel cea dintâi instituire divină (prin lege). Dumnezeu li-l dăduse chiar înainte ca ei să fi părăsit Egiptul. El reprezenta memorialul marii eliberări a lui Israel. Un astfel de „memorial“ au şi copiii lui Dumnezeu de astăzi (1 Corinteni 11.24-25). În jurul Mesei Domnului, în fiecare zi dintâi a săptămânii, cei răscumpăraţi îşi aduc aminte de marea lor mântuire şi de Cel care a împlinit-o. Ce caracterizează în acelaşi timp şi Paştele de atunci şi închinarea creştină de astăzi? În primul rând, prezenţa chivotului: Hristos (v. 3). Apoi, în mod necesar, sfinţenia: Chivotul fiind sfânt, trebuia ca leviţii să se sfinţească, ca să fie potriviţi acestei prezenţe. În sfârşit, motivul însuşi al sărbătorii era aducerea de jertfe. Ele ne reamintesc de jertfa pe care fiecare credincios este chemat să o ofere, nu numai duminica, ci fără încetare, lui Dumnezeu: „o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“ (Evrei 13.15).