2 Corinteni 1:1-11

Cea dintâi epistolă a sa, Pavel nu o scrisese corintenilor ca un cenzor sau ca un judecător aspru. El însuşi fusese umilit şi tulburat de ştirile primite despre această adunare. Mai mult chiar, ele îi parveniseră într-un moment în care el trecea printr-un necaz foarte mare în această cetate a Efesului, în Asia, unde avea mulţi potrivnici (v. 8; 1 Corinteni 16.9). Dar chiar şi o asemenea sumă de suferinţe poate fi un subiect de recunoştinţă, pentru că ea antrenează o dublă şi preţioasă consecinţă. Întâi îl face pe cel credincios să-şi piardă total încrederea în sine (v. 9). În al doilea rând, ea îl face să pătrundă în profunzimea mângâierilor Domnului. Belşugul suferinţelor i-a revelat astfel iubitului apostol belşugul mângâierilor (v. 5). O mângâiere este întotdeauna personală, însă ea îi permite aceluia care a făcut această experienţă să pătrundă, la rândul său, în durerile altora şi să arate o adevărată simpatie. Creştinul care a trecut prin încercare cu sprijinul Domnului este în măsură să se adreseze celor necăjiţi şi să le îndrepte privirile spre „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri“ (v. 3).